Andrei Tarniță, bistrițeanul de la Românii au Talent, acum și instructor de dansuri latino

"în Texte" by

În vârstă de 26 de ani, Andrei Tarniță este un dansator bistrițean – în prezent,  instructor de salsa și bachata. Mai bine de jumătate din  viață,  el și-a petrecut-o pe parchetul de dans, activând ca sportiv de performanță în cadrul renumitului Club Floris. Însă în 2016 a decis că dansul pentru el nu mai are viitor și, atunci, alături de cele două partenere ale sale, Andrada și Tania, a pus bazele clubului ce mai târziu are să fie cunoscut sub denumirea  „Latin Art”.

Dansul sportiv l-a purtat  pe Andrei prin lumea întreagă și i-a dăruit, în schimbul multor ore de antrenament, energie, răbdare și parte financiară, niște rezultate foarte frumoase. Cel mai important, după cum mărturisește el, fiind locul șase la Olimpiada de Dans Sportiv din Taiwan.

Fost semifinalist la show-ul televizat Românii au Talent, Andrei Tarniță dezvăluie niște experiențe neașteptate  din backstage-ul emisiunii, despre jurați și ce a însemnat pentru el participarea la acest concurs de talente. Mister Popularitate UBB 2012, el a absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport a Universității Babeș-Bolyai, filiala din  Bistrița, și a activat ca profesor de sport pentru o  scurtă perioadă. Experiența de cadru didactic nu l-a pregătit totuși pentru ce avea să urmeze, în momentul în care a înființat grupele de copii din sfera  clubului Latin Art, astfel urmând să descopere de unul singur secretul cooperării cât mai eficiente cu micuții, pe care ni l-a împărtășit și nouă în interviul ce urmează.

 

Î: Ai pasiunea aceasta pentru dans de când erai mic?

R: Pasiunea mea pentru dans a apărut în jurul vârstei de nouă sau zece ani, deși n-a fost chiar o pasiune, mai mult părinții m-au îndrumat spre dans. La vârsta aceea, în România dansul nu era atât de accesibil și era destul de greu să găsești așa ceva. Când aveam eu zece ani cam totul se rezuma la  fotbal…și despre fotbal! Pentru o perioadă, am orbitat și în jurul artelor marțiale, mai precis  karate. Le-am încercat pe amândouă, dar nu m-am simțit în largul meu,  așa că renunțat  și  am ajuns la dans, ce-i drept, mai mult din întâmplare. Mama mea a văzut  undeva dansul și  din moment ce în viața mea nu exista  alt sport, m-a dus la Floris, deși iar nu m-am simțit în largul meu. Diferența era chiar mare: de pe terenul de fotbal direct pe parchetul de dans! N-am avut de ales, însă cu timpul a început să îmi placă.  Probabil, dacă aș fi fost îndrumat spre fotbal, aș fi ajuns în aceeași situație. Nu simt că am un dar special pentru dansuri , dar ca și orice alt sport, a necesitat multă muncă.

 

Î: Când ai început și cât timp ai activat la Floris?

R: Am început la Floris, acum mult, mult timp, mai precis cu  șaisprezece  ani în urmă și am activat până în decembrie 2016. Ulterior, am realizat că dansul sportiv nu reprezintă un viitor, adică eu pur și simplu îl practicam. Din competiții și din practicarea acestui sport,  nu puteai  să îți câștigi  existența  și, de asemenea, implica foarte multă pregătire. Nu ai timp să lucrezi altceva ca să câștigi niște bani, adică să ai un job și în același timp să participi  la competiții de dans sportiv. Atunci, dacă nu mi-am mai  permis să rămân și doar să  particip –eu fusesem pentru o perioadă destul de lungă cu formația, obținând niște rezultate foarte bune, într-un mediu prielnic. Atunci în 2016 am zis că îmi este suficient, în acel an fiind ultimul concurs la care am fost, în Ungaria, cu formația, cu doamna Florica Budușan, care a fost o instructoare extraordinară  și majoritatea lucrurilor pe care le știu, le datorez ei.

 

Î: Când te-ai hotărât să-ți deschizi școala de dans pe care o ai acum?

R: „Școală de dans” e cam mult spus . Eu nu-i spun așa, căci școală de dans înseamnă cu totul altceva, mai precis:  NU înseamnă NUMAI să începi cu copii de  4-6 ani, ci înseamnă un mediu favorabil în care să-i pregătești pentru competiții. Eu nu fac asta. Pentru mine e mai mult o distracție, o altfel de distracție. Decât să alergi prin parc, mai bine dansezi prin parc. Deci nu e o școală de dans, nu învățăm oamenii să danseze pentru a participa la competiții și nici eu nu sunt coregraf, sunt doar instructor de dans. După cum am mai zis, e doar un mod de a-mi petrece timpul liber.

 

Î: După ce ai încheiat cu Floris, ai decis să începi această activitate?

R: Floris nu are nicio legătură cu ceea ce fac eu aici; elementul comun ce poate genera o asemănare e evident ideea de muzică, însă nimic mai mult. Nu m-am gândit deloc la Floris când am început asta, cum nu m-am gândit niciodată că o să fac dans sportiv, iar pe viitor nu se știe niciodată ce voi face.

Î: De cât timp te ocupi cu dansul?

R: Ei bine, a trecut ceva vreme de atunci. Un an și jumătate,respectiv ianuarie 2017. Atunci am început să fiu instructor la Latino Art.

 

Î: Cum e să fii înconjurat de  cei mici?

R: Dacă privești începutul, e dificil. Nu ai experiență, nu știi cum să lucrezi cu ei.  Eu  am fost instructat într-un anumit mod în momentul în care mă pregăteam pentru performanță; dar  există   modalități diferite de a antrena copii. E dificil cu ei, mai ales cu  copiii din ziua de azi. La început, când  nu era o grupă omogenă în care nu exista o marjă de vârstă bine stabilită, aveam copii de trei, șase, opt,zece ani. Și e dificil să îi împarți pe toți, să faci în așa fel încât să le explici tuturor, fără ca cei de zece ani să nu se plictisească sau cei mici de trei ani să nu fie atenți. Mai nou, i-am divizat pe categorii de vârstă și simt că astfel pot să am mai mult control asupra lor. Momentan am două grupe de copii.

 

Î: Care este metoda pe care o aplici pentru a-i îndruma pe copii?

R: Nu este o metodă; pe copii trebuie doar să-i înțelegi, să îi asculți și să le permiți să-și spună tot timpul părerea. Să le oferi șansa să își spună cuvântul; nu trebuie să le impui lucruri. Dacă încerci să ții un monolog sau un speech în fața lor, cu siguranță nu te vor plăcea. Trebuie să le oferi libertate, cu toate că ei vor spune ceva total opus sau fără sens în contextul lecției de dans. În general ei au foarte multe întrebări, iar cel mai înțelept lucru este să le accepți sau să  aprobi. Dacă alegi să mergi mai departe fără a-i  băga în seamă, copilul se va simți cumva neimportant. Sunt lucruri simple, însă la început nu le-am știut și mi-a fost mai greu, dar odată cu experiența,  am deprins și eu cum trebuie să mă comport în preajma lor.

Fiind obișnuit timp de doisprezece ani cu performanța, n-a însemnat deloc faptul că eram pregătit  să iau copii și să îi aduc la un nivel de performanță. Până la urmă, eu nici nu am intenționat asta, deoarece implică foarte mult timp, antrenament, parte financiară – cantonamente, costume deplasări. Deocamdată  nu cred că e cazul să fac așa ceva.

Î: Cum alegi partenerele?

R: Eu nu am ales pe nimeni. Partenerele mele  sunt colege sau prietene  de la Floris, ambele activând în cadrul acestui club. Ideea este că pur și simplu ne-am întâlnit și ne-am propus să formăm  împreună o echipă.

 

Î: Ce înseamnă dansul pentru tine?

R: Pentru mine acum e un stil de viață, mai mult din jumătatea vieții mele am dansat. E muncă îmbinată cu  plăcere. Des aud expresia „Ești norocos! Reușești să faci bani din ceea ce îți place.”  E o meserie plăcută. Toată lumea ar trebui să aibă așa ceva, dar din câte am auzit situația nu stă  astfel.

 

Î: E relaxant pentru ceea ce ai ales să faci?

Nu, să știi că nu e. Responsabilitatea  e aceeași. De exemplu, atunci când faci performanță,  ai mai mult control asupra  copiilor, pentru că ești mai stăpân pe  ei; în schimb, când doar își petrec timpul liber dansând, ei au o  șansă mai mare să se accidenteze, să se rănească pentru că există o atmosferă relaxantă, de joacă. În cazul acesta ei se pot lovi oriunde: la oglindă, în vestiar, la ușă, la scaun, se împiedică; deci există responsabilitate.  Această experiență se poate asemăna cu cea a profesorului de sport.

 

Î: Ai participat la Românii au Talent?

R: Da, am participat în 2012 și a fost o experiență mai altfel față de tot ce am trăit până atunci, fiindcă m-am simți cu adevărat apreciat. Din păcate, rezultatele internaționale sunt mult mai puțin apreciate, decât o emisiune TV, care nu are nici o legătură cu performanța. Am ajuns până în  semifinale. A fost o senzație diferită să dansez  în fața unei camere pe un spațiu mai restrâns. Au fost nevoie de anumite modificări la nivelul coregrafiei pentru ca să dea bine pe cameră,  să nu devină plictisitor – în general dansul sportiv devine monoton pentru spectatori după două minute.  Noi am dansat șase.  În semifinale, când am dansat live, recunosc că am avut emoții; nemaifiind obișnuit cu un astfel de mediu, nu știam exact ce să fac, căci trebuia să introducem noi elemente, spre deosebire de concursuri, unde eram foarte conștient de tot ce trebuia executat. Momentul a ieșit, cu toate că am avut emoții, însă am  avut parte de ghinion fiindcă am concurat  tocmai cu câștigătorii

Juraților le-a plăcut. Fiind parteneri de foarte mult timp, dansam în sincron și  eram zâmbitori, lucruri care contează pentru omul de rând, ce nu știe dansul sportiv.  Oricum, noi am fost dezamăgiți că nu am trecut mai departe, cu toate că în sinea noastră eram conștienți că nu aveam cum să câștigăm. Noi eram obișnuiți cu locul întâi, din cauză că de ani de zile participam la campionate și ieșeam mereu câștigători.  În cadrul emisiunii „Românii au talent” au fost câteva întâmplări mai neplăcute. De exemplu,  am fost nevoiți să schimbăm coregrafia, cu toate că noi nu am vrut, însă când participi la o emisiune trebuie să faci așa cum îți cere producătorul.

 

Î: Poți să ne spui ceva despre mondiale?

R: În principiu, primele două perechi  din fiecare țară participă la mondiale, care se țin de obicei în Germania, Ungaria, Rusia, Moldova, Taiwan. La nivel de pregătire și resurse:  alte țări participante au resurse mult mai mari. Pentru cei ce participă la acestea, este un job, deoarece sunt plătiți să danseze zi de zi. De la noi au fost participanți din cadrul  diferitelor facultăți din Cluj, Mureș; ne întâlneam o dată la două sau trei weekenduri și ne antrenam. Noi ne pregăteam o dată pe săptămână, pe când cei din alte țări – zilnic.  Asta făcea diferența între noi și ei, ceea ce nu ne-a clasat niciodată mai sus de locul șapte. Era imposibil să concurezi împotriva celor care aveau dansul sportiv ca job, totuși noi ne-am mulțumit, performanța aceasta fiind una uriașă și reușind să facem Bistrița cunoscută prin intermediul acestora.

 

Î: Ce studii ai terminat?

R: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Educație Fizică și Sport de la Bistrița; de aceea am putut să lucrez ca și profesor. Când am început facultatea, mi-am dorit să pot practica și dansul în paralel, datorită orarului accesibil din acest punct de vedere.  Situația s-a schimbat după ce am terminat-o: am vrut să încerc să văd cum este să fii profesor. Părerea mea e că nu reprezintă o meserie urâtă sau ușoară, iar dacă îți place, cu atât mai mult.  E foarte permisivă, ca timp și dacă îți plac copiii, atunci clar ți se potrivește  –  altfel, nu.

 

Î:  Tu și gătești, după cum am observat pe contul tău de Instagram. Ce ne poți spune despre asta?

R: „A găti” e cam mult spus. Ceea ce postez ar fi în mare parte ce prepar eu în cel mai scurt timp. Nu sunt un bucătar desăvârșit, iar aceasta este un alt hobby de-al meu.  Rețetele le iau de pe internet și sunt foarte simple de obicei, după câte se observă.

 

Î: Ce alte pasiuni mai ai?

R: Am destul de puțin timp liber la dispoziție, dar când am, încerc să îl valorific jucând tenis de câmp. Ideea este că nu prea dispun de timp, dansul ocupând cea mai mare parte a vieții, ca să zic așa. În momentul în care administrezi un club, trebuie să te ocupi de toate părțile, de tot ce presupune procesul.

 

Î: Ce ne poți spune despre cercurile tale de prieteni?

R: Prietenii mei sunt în număr majoritar de la dansuri și nu prea am timp pentru prieteni „din afară”, deși am și câțiva care nu se încadrează în acest cerc. Nu prea intervine timp în care să ne întâlnim, pentru că ei sunt plecați în alte orașe, unde s-au stabilit după terminarea facultății. La fel a fost situația și când am practicat dans sportiv: nu găseam timp  să stau pe bordură  și să povestesc cu cei de la bloc.

 

Î: Reușeai să faci școală atât la școală, cât și  dansuri?

R: În momentul în care școala reprezintă o prioritate, este foarte dificil să faci și dansuri. Niciodată nu vei reuși să le faci pe amândouă. Dacă dorești ca liceul să îți fie rampă de lansare către o facultate bună și să înveți doar la materiile care contează, atunci e în regulă. În schimb, dacă vrei să ai zece pe linie, atunci nu vei reuși să faci față.  Alegerea îți aparține în totalitate. În principiu, dacă alegi după note nu vei ajunge departe în dans, dar dacă intenționezi să rămâi totuși cu esențialul, atunci este posibil. Meseria pe care vrei să o urmezi se aprofundează și se învață  la facultatea pe care o urmezi.

 

Î: A crescut popularitatea ta datorită dansului? Nu putem să nu observăm că în 2012 ai fost Mister Popularitate UBB.

R: Nu știu dacă dansul m-a ajutat să devin mai „popular”, adică eu nu mă simt astfel. Eu definesc popularitatea drept a fi cunoscut într-o anumită categorie de oameni.  Privind situația din acest unghi, da, dansul m-a ridicat oarecum, în comparație cu ce am fost înainte. Trăiesc pe principiu că orice activitate pe care o faci cu pasiune te ajută să devii cunoscut într-o oarecare măsură. Condiția minimă și necesară pentru ca oamenii să te aprecieze  e să pui calitate și suflet în ceea ce faci. Părerea mea despre Miss & Mister ar fi că e doar ceva  pentru copii, de tip simbolic. Nu e ceva atât de important, dar pe moment îți dă o anumită satisfacție.

 

Î: Ce ne poți spune despre Latin Art? 

R: Latin Art ne numim doar de două luni, inițial purtând altă denumire.   E un concept nou pe care l-am creat. Este un club de dans pe care noi îl reprezentăm, eu Tania și Andrada.  Noi ne propunem ca pe viitor să facem cât mai multe lucruri frumoase în țară,  să mergem în cât  mai multe orașe ca să reprezentăm Bistrița. Avem mai multe invitații din Târgu Mureș,  Baia Mare, Satu Mare, Brașov. Anul viitor, când vom împlini un an, vrem să organizăm la Bistrița un eveniment  la care  cluburile din toate aceste orașe să se alăture și să organizăm cât mai multe workshop-uri pentru bistrițenii simpatizanți ai dansului.

 

Î: Care este concepția generală a românilor despre  salsa și bachata?

R: Ceea ce e important în primul rând e ca oamenii să primească informația corectă, deoarece asemenea oricărui alt domeniu, există  atât păreri pro, cât și contra. Unii spun că ceea ce facem noi este prea vulgar, iar alții spun că este o modalitate accesibilă de a te simți mai bine.  Așadar, oameni diferiți, păreri diferite.

Eu sunt de părere că cei ce nu au încercat încă aceste stiluri spun că sunt vulgare, dar nu mă situez nici în tabăra celor pro și nici în tabăra celor contra; până la urmă fiecare are dreptul la opinie.  Dansul este ceva complet subiectiv, iar tu îl interpretezi după cum îți place. Noi le numim bachata și salsa, dar dacă veți veni să practicați, veți descoperi anumite nișe: cel domincan, care e mai rapid;  cel senzual etc.  Fiecare își poate alege ce bachata sau salsa vrea. Nu trebuie să facă neapărat bachata în care este nevoit să stea foarte aproape de partener.  Cu siguranță, dacă ai văzut un singur tip de bachata, nu îți poți da cu părerea.  Ce face un grup restrâns , nu va  face toată lumea, de aceea  numai după ce încerci poți să știi dacă îți place sau nu.

 

Î: Care este programul de dans din cadrul clubului Latin Art?

R: Pentru adulți,  în fiecare zi, de luni până joi  –  noi suntem aici. Avem și o pagină unde putem fi contactați.

 

Î: Care e cel mai memorabil moment din întreaga carieră de sportiv?

R: Cu siguranță atunci când ne-am calificat la Olimpiada de Dans Sportiv din Taiwan, fiind printre primele șase țări ale lumii. A fost de asemenea o clipă unică deoarece aceea a reprezentat prima olimpiadă de dans sportiv – dansul sportiv nu a fost acceptat ca sport olimpic, de aceea și-a făcut propria olimpiadă, ca să zic așa. Premiul  pentru această realizare a constituit într-o excursie  în Taiwan și clasicele diplome și cupe.

 

Î: Autoritățile locale au intervenit cu vreo răsplată care să vă încurajeze eforturile?

R: Ne-au sunat, ne-au felicitat și cam asta a fost tot. Am dat mâna cu primarul, dar nu am fost deloc scoși înainte pentru asta.  Oricum, noi nu făceam asta pentru bani, ci pentru noi și pentru orașul nostru, Bistrița. Era și este pasiunea noastră, până la urmă.

 

Î: Voi achitați toate taxele când participați la concursuri de dans sportiv  sau aveați parte și  de sponsorizări?

 

Când participam la diverse competiții internaționale, nouă ne erau plătite doar mâncarea și transportul de către federație, ceea ce era în regulă până la vârsta de douăzeci de ani. Odată cu trecerea acestui prag, ne-am  dat seama că un om are mai multe nevoi , iar de aceea o parte din vechea formație s-a destrămat și s-a împrăștiat prin diferite orașe, urmându-și propriul lor drum.

 

Î: Din dans sportiv crezi că se poate face un viitor în România?

R: Dacă îți deschizi școală de dans, da, se poate. Dacă urmezi cursuri să devii arbitru în competiții e posibil. Sunt foarte multe exemple. În Dej, în Mureș, în Reghin, Cluj, Satu Mare și cam în toate orașele mari. În Bistrița avem două școli de dans. Pentru a-ți deschide un club este nevoie nu numai de bani, ci și de răbdare; aici mă refer să ai răbdare până vin copii la tine, apoi să-i găsești pe cei potriviți pentru a avea rezultate. Ca să urci un copil pe scenă ai nevoie de un an sau doi –  în cazul unui părinte dispus să facă eforturi și un copil care vrea să se antreneze atât de mult. Trebuie să-ți setezi, ca instructor, un interval de 1,2,3,4 ani  în care să lucrezi cu copilul în vederea viitorului lui și să îl faci să înțeleagă că este absolut necesar un antrenament zilnic intens, impunându-i un regim mai strict. La un moment dat, asta devine o obligație.

 

Î: Cu copiii pe care îi antrenezi tu, participi la concursuri sau spectacole?

R: Concursuri nu, doar spectacole. Am participat cu ei la Nunta Zamfirei, Zilele Bistriței, Ziua Tineretului.

E destul de dificil pentru ei să urce pe scenă pentru prima dată. Așa mi-a fost și mie la 11-12 ani, când am fost și eu prima dată pe scenă. Eram un grup de douăzeci de perechi, ceea ce a favorizat oarecum ascunderea mea printre ei. Nu mă vedeam  de acolo și mereu mă întrebam dacă mai aveam și dacă nu puteam pleca odată. Cred că la Zilele Bistriței s-a întâmplat, însă a trecut mult timp de-atunci și nu îmi amintesc exact.  Jumătate de viață (râde).

 

Î: Care este aspectul esențial atunci când vrei să faci performanță?

R: Eu cred că vârsta este foarte importantă din acest punct de vedere. Cel mai bine este ca un copil să înceapă de la cinci ani, șase. Și nu numai asta. Cel mai bine este ca înainte de a începe, copilul să aibă și ceva experiență în balet sau gimnastică, pentru a avea eleganță și mobilitate. După ce acumulează mobilitate – copiii mici au mobilitate, însă trebuie să le fie pusă în valoare. După cum ziceam, între intervalul de trei și cinci ani balet, și pe  urmă să faci dans sportiv. Atunci îi va fi mult mai ușor.

 

Î: Îți poți imagina viața ta fără dans?

R: Cred că aș putea trăi o săptămână  fără dans sau muzică. Însă nu mai mult de atât – aici nu mă refer la dans neapărat ca job, ci la dans în sine.

 

Coroian Marina

Diana Fiscutean

 

 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*