Cuvintele din spatele cuvintelor

"în Texte/Poezie și literatură" by

Uneori nu mă auzea, îmi auzea cuvintele, dar nu dincolo de ele. Pentru mine devenise surd. Doar mă chinuia fără să știe, mă chinuia în fiecare minut în care îmi vorbea, în care se uită la mine. Voiam să îl ignor, să uit de existența lui sau, mai bine, să  uite el de a mea. Nu m-ar fi deranjat, nu aveam nimic împotrivă atât timp cât nu mi se adresa, când nu îmi trimitea mesaje, când nu mă bombarda cu afirmații, întrebări sau observații.  

Aveam nevoie doar de cineva care să îmi audă adevăratele cuvinte, atât de îndepărtate de cele rostite sau ascunse în spatele lor. El se mulțumea cu o frază aruncată la nimereală, cu o minciună sau, pur și simplu, cu o tăcere mult prea inexpresivă, mult prea inertă pentru ceea ce însemnam eu. Toate astea îmi arătau că nu îi pasă de mine, dar mereu, se baza pe mine. Nu însemnam nimic pentru el ca ființă rațională, dar ca obiect, ca simplă ființă fără creier, care asculta ce spunea el și nu acționa cum o  tăia capul, eram perfectă. Eram obiectul perfect!  

Nu aveam sentimente, din punctul lui de vedere, astfel că nu mă puteau atinge cuvintele lui, care uneori mă răneau, le iertam mereu pentru că nu puteam purta ură unor cuvinte care își vor lua zborul părăsind acest război care nu exista, dar nu le uitam niciodată, le strângem pe toate ca mărturia unor acțiuni fără sens. Acțiuni care schimbau o perspectivă asupra unei persoane, o perspectivă care se sprijinea pe o mulțime de așa-zise dovezi strânse atât de greu și în atât de mult timp. Ajunsese un simplu străin în ochii mei în care mereu era catalogat drept model de urmat, dar acum nu aș mai lăsa nici fantomele să-i calce pe urme. 

Stăteam deseori și mă gândeam la ce am ajuns, iar în acele momente nu-mi mai curgeau lacrimi din ochi, mi se prelingeau amintiri. Amintiri de care doream să uit, iar ăsta era modul lor de a mă părăsi. Poate unele au fugit de mine, pentru că le retrăisem la nesfârșit, iar poate altele mi-au înțeles durerea și au plecat spre a mă liniști.  

Poate că aș fi dorit să-i spun toate astea, să-i spun că ajung acasă și plâng pentru că îmi vorbește, pentru că îmi trimite mesaje, pentru că în toate îmi cerea lucruri peste puterea mea, dar ăsta era războiul meu, eu l-am transformat într-un război purtat cu mine însumi, deși alții dădeau ordine.  

Eram sclava unor cuvinte din spatele altor cuvinte. Îmi atârnau de inimă, mi-o îngreunau, își înfigeau ghearele acolo unde durea mai tare, așteptau momentele mele de slăbiciune și atunci își împrăștiau veninul. Toate astea spre disperarea mea, spre disperarea unui copil care nu știa ce să facă. Nu puteam să lupt cu niște cuvinte, până la urmă erau doar cuvinte.

Ana Maria Retegan

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*