File de culoare pală

"în Texte/Poezie și literatură" by

Ce să spună? Toate cuvintele păreau mate în comparație cu rafala sentimentelor sale, toate propozițiile ar fi fost incoerente față de multitudinea de incertitudini ce îi împânzeau sufletul. Ridică penelul pentru o nouă încercare, însă acele ce îi împungeu interiorul nu o lăsau să-și așterne gândurile, o închideau într-o cușcă, îi diminuau speranțele de salvare.

Dar, dintr-o dată lacătul căzu, odată cu o picătură de cerneală care îmbrățișă hârtia și se împrăștie mângâietoare și caldă peste textura-i fină și pală, șoptind parcă: „Sunt aici. Uită! Uită de tot; uită de lume, de viață, de nădejde-amăgitoare; și iubește-mă! Numai eu ți-am mai rămas. Numai eu te pot scăpa.” Și în același timp parcă ar fi înjunghiat-o…

Trădată, abandonată, pustiită – se simțea ca o fantomă prin care poate trece oricine, ca un corp imaterial străpuns de negura nefericirii, ca  o pană pe care vântul o suflă disprețuitor spre un alt tărâm de nicăieri.  Sunetul vieții se opri odată cu respirația-i sacadată, deși lumea mai indiferentă ca niciodată parcă își luă zborul spre destinații deșarte. Numai timpul rămase același, cu mersul lui crud și nemilos, cu tic-tac-ul lui asurzitor, regulat și triumfal. Iar ea rămase blocată în el, ca o statuie pierdută în vid, ca o păsăre săgetată și înghețată, fără scăpare. Își puse mâinile la urechi pentru a-l opri, însă el persista mai cu putere, îi îngheța sângele în vine cu și mai mare barbarie. Încercă să strige ca cineva să-l oprească, însă ecoul i se încăpățână să nu răsune; îl căută în juru-i, dar în afară de o ceața densă nu mai vedea nimic.

Corpul i se încălzi instantaneu și o lacrimă fugarnică i se strecură în colțul ochiului, pregătită ca la un mic semnal să dărâme zidul fortificat, construit cu atât de multă sudoare. Dar nu o lăsă să cadă. Ar fi fost o risipă! La ce ar mai fi folosit atunci atâtea  sacrificii, atâtea inimi zdrobite și încătușate, atâtea promisiuni șoptite în toi de noapte unei perne în care oceanul, deși de o măreție nedefinită, a fost îmbibat?

,,Ar trebui să mă simt tristă? Când văd cum zidurile cetății cad rând pe rând, iar soldații dezertează, eu ar trebui să plâng? Oare mi-am pus într-adevăr speranțe în apărarea acestui așezământ?”

Dintr-o dată lumea s-a întunecat, transformându-se într-un cer sinistru, fără astre, fără veghetori și călăuzitori în împărăția Celui de sus, fără strălucire, fără umanitate. Lumina s-a evaporat, în locul ei cucerind lumea o gaură neagră, care a pierdut timpul undeva departe, fără știre, care a aprofundat sentimentul de vină, care a transformat totul într-un teren minat de suferință.

Își închise ochii și apoi îi redeschise, îi frecă până simți că-i dau lacrimile, se învărti în cerc încercând să întrezărească un licăr de lumină, dar în zadar. Se lăsă pe genunchi deznădăjduită și dezorientată. Probabil era un vis, astfel nu-și putea explica. Sau a murit… pierdută într-o lume necunoscută, fără indicii de regăsire, fără speranța unei noi șanse. La câte făcuse… ar fi fost o binecuvântare cerească! Cine ar mai putea avea acum încredere în ea? Poate doar diavolul alături de care va conduce într-o zi iadul…

 

„De ce-ai fi tristă? De ce ai plânge?

Vocea se auzi din neant, din toate colțișoarele universului supraviețuitor, dinlăuntrul ei. Era o voce caldă, dar totuși impasibilă, o voce de femeie și de bărbat în același timp, o voce care o făcea să se simtă în siguranță și totuși care o transpunea în mijlocul unui război apocaliptic.

Cine ești? Arată-te!

„Nu ai tu tot ce îți dorești?

Se ridică în picioare alarmată, privește în jur, dar, din nou, nezărind nimic.

„Nu tot ce-ți jinduiește ție inima se îndeplinește doar cu o singură bătaie din palme, ca și cum un djin venit din îndepărtatele Indii îți îndeplinește orice dorință, orice vis?”

 Ce știi tu, fantomă? Începu să plângă, chiar dacă acesta ar fi fost ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit. Mă cunoști măcar?

 „Crede-mă, te cunosc mai bine decât te știi tu pe tine însăți…

 Atunci de ce vorbești ca toți ceilalți? De ce te prefaci și tu că sunt doar o păpușă de porțelan la care toți se uită cu admirație și invidie, pe care toți încearcă să pună mâna, ca mai apoi să mă așeze pe un raft frumos și curat și să uite de mine, să lase să se depună straturi și straturi de praf, iar apoi, când consideră că sunt demodată, să mă paseze unei alte mâini; și să lase povestea să se repete încontinuu.

„Eu nu spun ce gândesc ceilalți. Eu spun doar ce simți tu!”

 De unde știi tu ce simt? N-ai nicio idee!!

 Țipă cu putere, gata să-și verse plămânii, apoi se lăsă încet pe jos și, ștergându-și lacrimile cu mâneca, șopti:

Ce simt eu e că… o piesă lipsește; și nu e una lăturalnică, aproape nesemnificativă de la marginea unui imens puzzle. E o piesă de bază – o piesă fără de care această poveste nu înseamnă nimic. E centrul universului meu, e calea mea spre biruință. Dar mi-e teamă; mi-e teamă că mă voi sătura de continua căutare, mă voi obișnui cu acest gol și într-o zi nu-i voi mai găsi scopul, iar puzzle-ul va ajunge o ruină, va deveni nefolositor. Nu înțeleg această piesă – nu știu dacă am avut-o vreodată, dacă e ascunsă în vreun colțișor al ființei mele, sau dacă va binevoi să mi se descopere și mie. Am strania senzație că toți vor să pară că sunt în posesia ei, dar realizez că o au numai cei cu adevărat binecuvântați. Unde o pot găsi și eu? Sau, mă va găsi ea pe mine?

 

„Numai tu ai putea ști; numai tu poți afla. Tu ești singura cheie a acestei uși – dar de ce nu o poți deschide?

Nu știu! Nu știu!! Am nevoie de o briză care sa-mi răcorească înflăcărarea și o adiere rece care să-mi limpezească mintea. Am nevoie de o revelație! Nici nu mai știu cine sunt. EU nu sunt așa! Parcă niște demoni au pus stăpânire pe sufletul meu, iar trupul, fiind doar pământ, e prea slab să îi învingă și să îi trimită înapoi în infernul lor. Și simt cum mintea îmi cedează. Și parcă o ploaie tomnatică îmi rănește sufletul. Știu că nu e bine, dar când vreau să mă întorc pe cărarea mea liniștită ceva mă atrage din nou pe margini și pășesc aiurea, ca un bețiv.

 

„Când s-a întâmplat asta? Oare… odată… odată cu acel sunet?Acel zgomot… acea mică licărire a undelor care a căzut ca un bombardament nazist înlăuntrul tău? Inima ți s-a oprit, timpul a devenit o  mulțime vidă. Mii de artificii îți cutremurau sufletul și o mare de stele s-au născut pentru a-ți lumina ție calea…

…Și mă scăldam în spumă… Da! Doar o clipă; o singură clipă. Apoi lumea mi-a zburat din palme și a căzut, spărgându-se în mici cioburi de oglindă, ca dintr-un glob de cristal. Acum încerc să le recuperez pe toate… A fost doar un vis; o clipă de slăbiciune, un miraj al dorinței… Magia s-a spulberat – realitatea a spulberat-o!

 

„Are vreo logică?”

Asta e și problema; că nimic din această lume nu are! Când crezi că în sfârșit ai găsit capătul peșterii și o rază de lumină, o rafală de vânt te lovește și te părăsește din nou în labirintul deznădejdii și al întunericului. Aș vrea să nu-mi mai fie frică de întuneric…

 

„De mică ai spus că orice va fi, nu-ți va mai fi frică de întuneric. Și iată că fobia ta încă persistă!

Am spus… dar, nu înțeleg! NU!! Nu vreau să-mi mai fie frică! Aș vrea să pornesc în necunoscut oricând vreau, dar tot timpul am senzația că eu sunt oarbă și ceilalți mă privesc râzând… apoi tac, se uită în gol, mă ocolesc… ca și cum nu aș fi existat niciodată; ca și cum aș fi doar o umbră, un vis ciudat dintr-o seară de iarnă. Iar ziua totul s-a spulberat! Stelele se topesc, luna este din nou răpită, somnul dulce își ia zborul. Eu rămân doar o amintire încețoșată, fără cusur, nepalpabilă. E ca și cum noaptea, la fel ca o prințesă, îmi iau straiele de bal și pornesc tăcută în căutarea prințului. Ne întâlnim, ne legăm mâinile ca pentru o veșnicie și dansăm un nedeslușit menuet al cuvintelor, un vals al ambițiilor, un tangou al nerăbdării, care se termină mereu neașteptat, cu o piruetă neprogramată, cu o îmbrățișare sumbră, cu o aplecare trăznită. Apoi dispare în mulțime, se face nevăzut. Iar dimineața mă tezesc în obișnuitele zdrențe, prăfuite de temeri, rupte de timpul pierdut, murdărite de viața coruptă. Îmi rămâne în minte un zâmbet vag și fără sentiment, pe care însă nu l-am văzut niciodată…

 

„Te afli într-un haos total! Îți pierzi piesele ce îți întregesc puzzle-ul ființei, privești spre orizonturi interzise, îți lași inima în voia vântului…”

De ce mă judeci? Ți-am destăinuit tainele mele, iar tu nici măcar nu îți dai silința să mă înțelegi.

 

„Nu te judec. Te ajut să reculegi acele cioburi căzute. Tu chiar nu îți dai seama? Ele sunt îngropate în inima ta! Odată sparte, ți-au pătruns în suflet și ți-au acoperit toți porii care erau responsabili de supraviețuirea ființei tale. Acum, cu sufletu-ți perforat și rănit, ești ca o adevărată păpușă de porțelan; fără sentiment și arificială.

… atunci, ce să fac? Aș vrea o inimă nouă! Aș vrea să o simt; să o simt cum bate, să o simt cum mă doare, să o simt adevărată. Nu contează că va durea, că îmi va schimba întreaga ființă, că îmi va măcina interiorul; vreau doar să o schimb pe cea artificială și să exist. Spune-mi, dacă mă cunoști așa bine! Ce să fac?

 

„După cum ți-am spus mai adineaori… numai tu ești cheia acestei uși. Va trebui să afli singură.

 De ce? De ce nu îmi poți spune?

 

„Doar, nu pot. Pentru că nu îmi este permis, pentru că fără acordul Lui nu știu mai multe decât tine, pentru că EU sunt TU.” 

 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*