Ai uitat de asfaltul negru…

"în Texte/Poezie și literatură" by

Parcă asfaltul emana căldura și lumina soarelui. Căldura se ridica încet de pe suprafața neagră și se izbea alene de picioarele mele. Doar el, asfaltul, mă călăuzea surd pe drumul pe care l-am ales, iar eu îl urmam cu încredere. Din când în când mi se părea că soarele se izbește blând de pământ. Aveam impresia că asfaltul meu negru devine cea mai verde iarbă, iar soarele îi dă încredere să crească. Drumul meu mă ducea oriunde și nicăieri, vedeam întreaga lume nevăzând nimic, atingeam soarele doar întinzând mâna spre cer și era cea mai frumoasă trăire din lume, la acel moment. Nu întrebam cine sunt, deși nu știam, îmi urmam doar drumul, doar asfaltul. Lumea era doar o firimitură la picioarele mele, iar eu mă chinuiam să o ridic, să mi-o pun pe umeri, doar pentru a afla cine sunt și unde merg. Deși mă îndreptam sigur spre o destinație, destinația era una necunoscută. Mă pierdeam în realitate încercând să mă ascund în propria mea lume.

Toate mi se păreau abstracte și toate mi se păreau anoste, iar toate mă induceau în eroare. În eroarea unui necunoscut pe care îl duci în spate mințindu-te că te îndrepți spre el. Te refugiezi în ce poți, în oameni, în locuri, în lucrurile cele mai amărâte pe care le întâlnești. Îți alegi un tovarăș de drum, unul pe care să îl urmezi, care să îți emane încredere, care să rămână lângă tine orice s-ar întâmpla, tu faci toate astea involuntar, pentru că asta simți. Te încrezi orbește în simțirile tale doar pentru că tu nu știi de fapt ce-i de făcut, te bizui pe ele doar pentru că sunt ultima ta opțiune. Uneori uiți că până și ele te pot înșela și îți urmezi drumul ignorând orice obstacol.

Drumul… Tu l-ai ales sau el te-a ales pe tine? Tu calci pe asfalt sau asfaltul calcă pe tine? Ești atât de
încurcat, de confuz, dar cu toate acestea te lupți pentru el, te lupți pentru necunoscut. Te izbești blând de ziduri, care totuși te mângâie cu atingerea lor, te cațeri pe ele spre a vedea zarea, dar tot ce
reușești să vezi sunt frânturi din tot ce ai trăit și te doare mai tare, inconștient le-ai luat cu tine în acest drum și ți-ai construi adevărate imperii în jurul lor. Toate astea doar pentru a te putea întreba
ce s-a întâmplat cu adevărat și de ce, din ce motiv nu te poți despărți de ele. Toate aceste imperii sevor prăbuși pe tine într-un final, îți vor tăia drumul, iar tu vei rămâne pustiit.

Vei realiza că tot acest drum, toate aceste lupte pe care le-ai purtat cu alții, dar mai ales cu tine te-au epuizat, că ai cărat imperii de durere în spate doar spre a adânci rana, că ai urmat un asfalt mai negru decât era nevoie, că ai ascultat de simțiri care te-au sfătui prea puțin în durerea ta, că te-ai încrezut prea mult în necunoscut, că ai pus prea multe speranțe acolo unde trebuia să fie plin de deziluzii. Te
scufunzi încet într-o mare de regrete, uitate la timpul lor, dar care acum te dărâmă fără să clipească. Te chinui să îți accepți condiția, iar asta îți macină sufletul, împrăștiind praful lui ca așa-zis praf de stele. Stelele sunt în ochii tăi furând din tot acest chin și împrăștiind prin acest infinit univers mărunta
ta durere. Te obișnuiești cu toate astea, le accepți ca o normalitate, iar până să îți dai seama ai uitatde unde ai plecat, ai uitat că nu știi cine ești, ai uitat de necunoscutul care se odihnește pe spateletău. Ai uitat de asfaltul negru…

Ana Maria Retegan

Elevă la Colegiul Național „Andrei Mureșanu”, în clasa a XI a, profil filologie. Îmi împart iubirea între animale, muzică rock și cărți, considerând că viața mea este un maraton de citit. Mi-am dat seama că am mult prea mult timp înainte pentru a nu da curs și acestei provocări, pe numele ei POV21.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*