Aveam lumină-n priviri și moarte-n păr

"în Texte/Poezie și literatură" by

Aveam flori în suflet și lumină-n priviri. Aveam cântec de leagăn în surdină și miros de moarte-n păr. Aveam lacrimi uscate pe-obraji și-un spate gârbovit de lupte. Îmi tremurau mâinile și era frig, dar n-aș fi avut atâta putere să trag o pătură pe mine. M-am culcat pe pământ și mi-am făcut acoperământ de frunze.

Simțeam proximitatea morții și ochii mei căutau pe cer urme de zăpadă-n așteptare. Nu mă mai speria răceala. Am luptat ani cot la cot cu ea. Bărbătește. Ochi în ochi. Am învins dar brațele mi-au obosit și-n locul vreunui imbold de-a face pași măreți pe drumuri alese, am început să tremur.

Îmi era frig. De dragoste, de oameni, de strângeri însemnate de mâini, de suflete fără perdea. Nu-i așa că singurul scop final și relevant în viața asta-i să fim? Să fim pur și simplu. Să ne-acoperim ochii și urechile. Să nu-i vedem. Să nu-i auzim. Să fim pur și simplu. Să iubim. Să iubim așa cum ne place. În extaz. În liniște. În delir. Fără limite. Să ne căutăm. Să ne găsim spre a ne pierde încă-odată.

Să ne cântăm durerile, fricile și fericirile laolaltă, până când se vor stinge graiurile. Și-atunci ne vom vorbi din priviri. Ne vom pătrunde până în adâncul ființei și-napoi, ca o călătorie în Infern, fără ca măcar să ne vorbim sau să ne-atingem. Și-apoi ne vom revela unul pe celălalt printr-un sărut magnetic, prea puțin premeditat sau intuit. Aproape prea palpabil pentru a fi adevărat. Și nu ne va veni să credem, căci prea obișnuiți am fost să ne plângem de existența asta care, surpriză!, atâtea are încă de-oferit..

Și ne vom ridica ochii spre cer. Și va fi mai frumos decât oricând. Și va arăta de fiecare dată altfel. Alburiu, înstelat, plin de sânge și de doruri. Va fi un cer mult căutat, mult rugat. Un cer care ne-a-mbrățișat și care ne-a ascuns sub haina sa poveștile. Și nu au fost puține. Și nu au fost toate de dat mai departe. Ce-am trăit e bun trăit și ce-am trăit în secret e cu atât mai frumos.

Și vom bătători atâtea cărări cu pașii ăștia ce nu se-opresc niciodată din surprins cu puterea lor nebănuită. Și vom merge de mână, dar fiecare pe propriile picioare. Ne vom sprijini, dar fiecare va înțelege că sinele nu se neagă și că acolo se investește cel mai mult. De-acolo pornesc toate și dragostea asta pe care-o cântă omenirea de mii de ani fără s-o simtă cu-adevărat, e inexistentă dacă la final de zi n-ai nimic bun de spus despre cine ești tu în singurătate.

M-au obosit luptele și mâinile încă-mi tremură. Am spus stop gândurilor și așteptărilor prostești. Există un timp pentru toate. Există un drum pe care fiecare-l vom îmbrățișa și ne vom desăvârși. Mie nu mi-au stins durerile lumina din privire. Am lăsat-o să-mi ardă-n continuare-n ochi, precum doi vulcani activi gata să erupă. Mi-au crescut în piept trandafiri galbeni. N-am vrut să las loc himerelor.

După atâta distrugere și-atâta ardere în van, viața a-nceput să pulseze-n mine din nou. Mi-au crescut flori pe pământ arid și-am început să prind rădăcini, acolo unde am crezut că-i capăt de drum. În timpane îmi urla viața. Doar păru-mi mirosea a moarte. De sub convoiul de frunze menit să-mi acopere tremurul, mă nășteam a doua oară.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*