Însemnările unui artist [9/9]

"în Poezie și literatură/Texte" by

Sceneta se încheie într-un stil simetric. Dacă pentru tehnica de debut regizorul a implementat uvertura  lui Jorges Luis Borges, Despre menirea artei, în încheiere, acesta adoptă parabola scrisă de Franz Kafka, În fața legii. Înaintea cortinei lăsate întredeschisă, se poziționează Marius Aron, în rolul Păzitorului Legii. Aksenti stă la picioarele acestuia, dorindu-și să intre în ținutul dreptății juridice, morale și divine. Interpretabil, ușa raiului. Portarul îi spune că nu poate intra în acel moment și că, în spatele acelei porți, există altele trei mult mai bine vegheate. Artistul a așteptat ani de zile la răscruce, încercând să-l mituiască pe portar cu tot ce avea. Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă. La capătul puterilor, bărbatul întreabă de ce nu a mai încercat nimeni să intre pe porțile legii, dacă toată lumea o caută. Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul,întrucât intrarea asta ţi-era promisă doar ţie. Acum mă duc s-o închid. În absurdul poveștii, stă în mod clar conceptul de existențialism. Aksenti, care a ajuns la un nivel înalt de simțire și de conștientizare, propice artistului, își urmează propria cale, atingându-și astfel menirea.

Două ore și jumătate de emoții, de joc autentic și de cântec, finalizate în două valuri de aplauze. Ca tot unitar, spectacolul a reprezentat o artă poetică regizorală. În spatele poveștii unui funcționar schizofrenic stă, de fapt, viziunea lui Teodor Alin vizavi de natura artistului. Cele șase personaje formatoare ale narațiunii întruchipează șase ipostaze ale artistului modern. Șeful de secție (Marius Aron) reprezintă artistul invidios care nu-și poate plăsmui arta din cauza obsesiilor sale sexuale, dar și a geloziei, care-i orbește claritatea viziunii. Directorul (Titus Homei) se integrează în tipologia artistului împlinit financiar, dar care-și limitează calitatea produsului finit, din cauza traumelor psihice din trecut. Sophia (Antonia Doboacă) a conturat artistul în evoluție, care conștientizează că nu are nevoie de lux pentru a crea ceva veritabil și că, din simțământ pur și minimalism ia naștere realul. Cele două cățelușe, Meggy și Fidèle (Daniela Donica și Alexandra Ciurbe), nu reprezintă doar divele în devenire, ci prototipuri ale artistului în devenire. Pe parcursul poveștii, ele știau tot ce se întâmplă în spatele culisei, criticau tot ce respiră și, mai presus de toate, erau complexate de propria lor formă și de rolul pe care îl aveau în societate. Portretul lui Aksenti este definit în totalitate de experiențelor trăite. Artistul suprem și atemporal a fost determinat atât de atingerea razelor de lumină, cât și de înrădăcinarea în cele mai adânci prăpăstii. A gustat din iubirea platonică, pentru ca mai tărziu să soarbă din dragostea împărtășită. A fost supus cruzimii, pentru ca în sfârșit să devină rege. Și, într-un final, a reușit să renască prin roadele muncii, spărgând astfel axa de cristal a timpului.

Piesa de teatru nu a fost doar o reprezentare a textului lui Gogol. Am trăit un spectacol original care, prin asamblările aduse nuvelei, a conturat o idee unitară despre substanța și rolul artistului într-o lume gri a umbrelor.

[9/9]

Ana Tomi

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*