Însemnările unui artist [8/9]

"în Texte/Poezie și literatură" by

Din ospiciu, protagonistul își creează regatul, iar din nebuni, proprii supuși. Îi întrunește la ședințe pentru a rezolva niște probleme iminente, precum ciocnirea pământului cu luna. Granzii rași în cap pe care i-am găsit în număr mare în sala consiliului de stat, erau oameni foarte inteligenți și, când le-am spus „Domnilor, să salvăm luna, pentru că pământul vrea s-o încalece”, s-au repezit de îndată să ducă la îndeplinire regeasca mea dorniță. La comandă, nebunii executau misiunea, ridicându-se unul pe altul în brațe, pentru a susține luna. În această hiper-realitate, nebunii aveau în sfârșit același scop, dând senzația că protagonistul a ajuns la un numitor comun cu vocile din capul său.Comportamentul dezlănțuit al eroului l-a înfuriat pe cancelar (personaj interpretat de Marius Aron), care a intrat în decor cu un băț și l-a lovit pe Aksenti, moment în care luminile s-au stins, iar zgomotul produs de bâta aplicată podelei a răsunat în forță, jocul actoricesc decurgând foarte natural. Tot ca pedeapsă, cancelarul îl udă din cap până în picioare, aruncând pe el un lighean de apă rece. Judecând după toate semnele, mă întreb dacă nu cumva am căzut în mâna Inchiziției și dacă nu cumva cel pe care l-am luat drept cancelar n-o fi însuși marele inchizitor.

Ultima pagină din jurnal, din data de februarie 349, nu a fost transpusă în scenetă. Regizorul își continuă ideea altoind spectacolului discursul fragmentat al marelui inchizitor, din romanul dostoievskian Frații Karamazov. Nebunii stau așezați pe două rânduri de scaune, iar Aksenti adoptă în fața lor o atitudine de predicator. Din când în când, aceștia acompaniază monologul cu solemnul Imn al Heruvimilor, a lui Tchaikovsky.Le înfățișează legenda inchizitorului, subliniind lupta dintre Dumnezeu și Diavol sau dintre lumină și întuneric. Le propovăduiește cum orânduiala socială, politică și economică le înrobește libertatea și le induce scopuri exterioare voinței lor. Consider alegerea acestui monolog fiabilă existenței eroului, care a căutat cu orice preț ieșirea din sistemul neunitar al comunității. În această circumstanță,Ivanovici devine arhetipul blasfemic al Mântuitorului, coborât pentru a doua oară pe pământ, de data asta pentru a salva oamenii din mâinile inchiziției. Nebunii îl îmbracă într-o cămașă albă și-i pun pe cap coroana, în timp ce cântă despre lupta întunericului cu lumina, relevată de armonioasa compoziție a lui Ola Gjeilo, Northern Lights.

Momentul este întrerupt de pătrunderea în scenă a mareului inchizitor, a cărui credință semnalează libertatea precum cea mai mare pedeapsă. Voi nu vă dați seama că vă vinde miciuni? Omorâți-l pe eretic!Nebunii îndoctrinați se apropie de Aksenti, intonând piesa de pahar Pyemo (de altfel, cântecul de debut al scenetei) și îl încorsetează într-o horă a morții. În acele momente, în fața pieirii survenite din propriile ego-uri și gânduri, eroul este străfulgerat din adâncurile conștiinței și realizează că, pentru a ajunge la împlinire, nu are nevoie să conducă peste alte suflete. Îmi pare rău, nu vreau să fiu Împărat. Nu vreau să conduc sau să cuceresc pe nimeni. Mi-ar plăcea să-i ajut pe toți, dacă este posibil. Aceasta este natura umană. Vrem să trăim prin fericirea, nu prin suferința celorlalți (fragmente preluate din monologul lui Charlie Chaplin, din satira politică Marele Dictator). Dar, istoria se repetă, oamenii nu înțeleg nici de această dată că trebuie să trăiască uniți în fraternitate cu aproapele lor, așa că protagonistul este ucisde supușii lui, de coexistențele lui. Pe cămașa albă s-au impregnat amprentele sângerii ale trecutului, ale iubirii, ale pasiunii și ale nebuniei (tehnic, actorii aveau palmele vopsite în roșu, o metodă metaforică și teatrală de a pune în scenă uciderea personajului). Înainte să părăsească această lume, Aksenti o invocă pe Sophia, care la sfârșitul actului I și-a luat viața în mâini și a plecat în Spania. Sophia, mă auzi? Oriunde ai fi, ridică-ți privirea! Trecem într-o nouă lume, mai bună, mai blândă, în care oamenii vor depăși ura, lăcomia și agresivitatea. Sufletul omului a primit aripi și în sfârșit începe să zboare. Chemarea iubitei nu a izvorât din disperare. Cuvintele rostite și interpretarea actorului au denotat acceptare, ba chiar împlinire de sine și dorință de a cutreiera alte tărâmuri.

Trupul neînsuflețit al eroului este înfășurat într-un cearșaf alb și este abandonat în mijlocul decorului. Dorința rostită înainte de moarte se materializează și legea atracției o aduce pe Sophia (îmbrăcată adecvat noii sale identități –cămașă bărbătească, blugi și cizme) în scenă.Liniștea mortuară este străpunsă de răcnetul de durere al acesteia, care-și plânge bărbatul și, totodată, voia sorții.Cortina este trasă încet, învăluind aproape întreg decorul. Rămâne în văzul publicului doar cadavrul înfășurat în pânza albă.Prin portița lăsată deschisă între perdelele de catifea, își croiește drum Aksenti Ivanovici, îmbrăcat în negru.Șocul spectatorilor este pe măsura învierea protagonistului. Pot afirma că revenirea în scenă a fost neașteptată, atât de bine regizată, încât aveam nevoie de un ochi în palme, un altul în frunte și poate chiar în ceafă pentru a înțelege cum au reușit să creeze acest număr de magie. Renașterea eroului este simbolică artistului, care dăinuie prin măiestria sa veșnic.

[8/9]

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*