Străin în viața lui Gatsby

"în Texte/Poezie și literatură" by

Fitzgerald, prin aura sa de genialitate, a reușit să răstălmăcească totul în mine și m-a transformat într-o altfel de variantă a celebrului său visător, Gatsby. Singura diferență dintre mine și Gatsby este că eu încă nu m-am lăsat în totalitate pradă unor vise, mai ales celor în care persoana pe care am iubit-o cândva este personaj principal. Deși, în esență, eu sunt ceea ce a rămas din visătorul mult iubit, răzbunarea sa pentru dragostea neîmpărtășită care îi curge și acum prin vene, oriunde ar fi el.
După o astfel de febră emoțională atât de intensă, mi-e greu să pun geană pe geană, tremurând ca și cum povestea mea este cea care s-a terminat, nu a personajului din carte. Mă regăsesc în cuvintele sale și le rostesc sub o altă formă ca să nu mi se impregneze în piele o suferință suplimentară la cea cu care sunt alimentată. Slăbiciunea mea pentru nuanțarea idealului se accentuează doar amintindu-mi câte vise aveam cândva și câte mi-au fost răpite odată cu trecerea anilor. De câte ori mai aveam puțin și muream în interiorul meu de o formă de singurătate incurabilă.
Cu siguranță nu sunt la fel de bogată ca și Gatsby, dar, asemenea lui, sunt captivă în propriul meu castel, acum niște ruine sub atingerea stingheră a nopții. Cândva lumina pătrundea prin încăperi frumos zugrăvite și încărcate de o energie în continuă evoluție. Alergam prin acele locuri și urlam doar pentru a-mi auzi ecoul absurd de zgomotos, lăsând în urmă forma pașilor mei, care nu duceau altundeva decât spre ceea ce numeam momente de fericire.
În vremurile sale prețioase, grandioasa locuință era un val permanent de Metamorfoză, unde se cânta pe fundal aceeași melodie a lui Louise Armstrong, binecuvântarea așteptată de toți cei care călcau pragul. O dezamăgire a celor ce cereau prea mult și o splendoare a celor care sângerau necontenit speranța, lăsând dâre pe podele lustruite de marmură. Pentru asta era cunoscut.
Nu toți simțeau că locul lor este în acea monstruozitate, dar și cei care o făceau, transformau tot ce găseau în jurul lor într-o extravaganță și zâmbeau cu gura până la urechi ca și cum era de abia începutul vremurilor plăcute.
Vizitele lor veneau ca un val, însă, odată ce ai deschis ușa, era inevitabil să o mai închizi pentru a proteja secretul pe care era construit micul loc al fericirii. Mi-am dat seama că visele mi se împuținau atunci când le căutam în încăperile luminate și erau de negăsit. Amatorii pe care îi înghesuiam pe holurile ce provocau ecou le-au călcat în picioare, iar, de îndată ce ele începeau să se țină de talpa papucilor acestora sperând că vor fi duse într-un mediu sigur, le smulgeau cu putere, risipindu-le cu ușurință și nepăsare.

Mânzat Andreea-Alexandra

Elevă în clasa a X-a la Colegiul Național “Liviu Rebreanu” - Se exprimă cel mai bine prin scris - Consideră scrisul un mod de vindecare - Este și o cititoare înrăită - Pune multă pasiune în ceea ce face.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*