Însemnările unui artist [7/9]

"în Texte/Poezie și literatură" by

„Anul 2100, aprilie 43” – precizez faptul că, în jurnal este datat anul 2000, dar regizorul a adaptat secvența, raportându-se la prezent; totodată, consider că, autorul a ales să scrie 43 aprilie în locul datei de 13 mai, sfidând logica temporală–:Astăzi e o zi de mare sărbătoare. Spania are un rege. Regele sunt eu. Mărtuisesc: parcă m-a luminat un fulger (moment în care lumina din reflector a fost ațintită asupra lui). Nu înțeleg cum am putut să cred și să-mi imaginez că-s consilier titular.În data de 86 martombrie, Aksenti este chemat la departament printr-un mesager, fiind mai bine de trei săptămâni de când nu a mai dat pe la slujbă. În scena de la birou, regizorul a introdus un tablou caracteristic tendinței de organizare în corporații. În decor, un șir de scaune ocupate de muncitorii adormiți, îmbrăcați în alb și negru. Imaginea lor m-a dus cu gândul la opera lui Eugen Ionescu, Scaunele, răsunându-mi în cap ideea de absență totală, scaunele cu nimeni.În momentul în care corporatiștii s-au trezit, au început să interpreteze în contratimp patru bătăi pe măsură, ceea ce, în termeni specifici, se definește counting music. Sunetele redate de ritmul și de tonalitățile actorilor au creat impresia unei mașinării imense fără reflexii, supuse acțiunilor involuntare și inconștiente, cauzate de monotonia muncii robotice. Între angajați se realizează și un schimb de replici, însă unul superficial și fără substanță, denotând lipsa reală a comunicării și a înțelegerii interumane. Eu pot să cumpăr un briceag pentru fratele meu, tu nu poți cumpăra Irlanda pentru bunicul tău. Luați un cerc, mângâiați-l și acesta va deveni vicios – dialogurile lor m-au dus cu gândul la jocul din copilărie „telefonul fără fir”, deoarece conversației îi lipsea conexiunea. Mi-a rămas întipărită în minte recitarea zilelor săptămânii în limba engleză, ceea ce m-a făcut să mă gândesc în egală măsură la rutină și la efectul de globalizare.Tabloul se încheie într-o manieră abstractă, prin repetarea de natură mantrică a vocalelor, folosite parcă pe post de terapie.

După scena numită „fuga corporatiștilor”, intră și personajul prim în oficiu, comportându-se precum un rege. M-am dus mai mult în glumă. Când a trecut prin secția noastră (directorul), toți și-au încheiat nasturii de la fracuri, însă eu nici nu m-am sinchisit. Cel mai mult m-am amuzat când mi-au vârât sub nas o hârtie s-o semnez(demisia). Credeau c-o să scriu în marginea de jos a paginii: șeful de birou cutare. Ba bine că nu! Chiar în capul foii, în locul unde semnează șeful departamentului, m-am iscălit (realmente, unul dintre corporatiști i-a purtat mâna în scris, exact ca unui copil care învață cum să țină un stilou în mână): Ferdinand al VIII-lea. Să fi văzut ce tăcere plină de venerație s-a instaurat, dar eu, făcând un gest cu mâna, am ieșit, nu înainte de a le spune:„Nu-i nevoie de niciun gest de supușenie!”.

Lui Aksenti îi mai lipseau doar două piese pentru a deveni oficial regele Spaniei. O mantie și delegația care trebuia să-l transporte în regatul său. Mantia și-a confecționat-o singur dintr-o uniformă, iar în al treizecilea februarie se afla deja în Madrid. Azi-dimineață au venit la mine delegații spanioli și, împreună cu ei, am urcat în caretă. Am mers atât de repede, încât într-o jumătate de ceas am ajuns la granița spaniolă. Când am pătruns în prima cameră, am văzut o mulțime de oameni cu capetele rase. Mi-am dat seama că trebuie să fie soldați, pentru că ei se rad în cap.Cred că ați înțeles deja că eroul a fost dus la un sanatoriu. Interesantă mi s-a părut introducerea nebunilor în scenă. Din spatele sălii de spectacol, se aude o voce care provoacă publicul să-și întoarcă privirile: Un elefant/ se legăna/ pe o pânză de paianjen […]. Pe rând, intră în joc opt prototipuri de gândiri, frici și iluzii, care lasă în urmă o atmosferă aproape înfricoșătoare. Actorii purtau pijamale albe și erau desculți, cu un alt soi de simț al libertății și al realității. Cu nebunia verdică a nebunului este greu de empatizat, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că acestor studenți, artiști, le lipsește o doagă. Sau au una în plus. Aksenti avea cu opt voci în plus, iarnebunii reprezentau în parte câte un alter-ego. Am remarcat un funcționar fricos, un Aksenti îndrăgostit, unul, la rândul său, iubit, un Ivanovici care mergea doar în spate, am văzut un rege, un supus, un amalgam de stări care au condus la existența unitară din prezent. Alegerea cântecului pueril cu elefanții și pânza de paianjen marchează, într-o manieră suprarealistă, țeserea legăturilor, a sinapselor și a problemelor tumultoase care apar pe parcurs în firul epic.

 Extrem de ciudată mi s-a părut comportarea cancelarului de stat, care m-a condus la braț, m-a împins într-o cameră mică și mi-a spus:Șezi aici și, dacă o să mai spui că ești regele Ferdinand, îți scot eu gărgăunii din cap!”.Dar eu, știind că nu era altceva decât o încercare, i-am răspuns negativ, din care cauză m-a croit de două ori pe spinare cu bățul. M-a durut atât de tare, încât era cât pe ce să țip, dar m-am abținut, amintindu-mi că acesta-i ritualul cavaleresc la acordarea unui rang înalt.Acest pasaj îmi inspiră ironie și mă face să mă gândesc la faptul că personajul modelat de Gogol înțelege realitatea în care se află, dar își transformă luciditatea în simț artistic și îndrăznește să-și ducă arta la bun sfârșit, oricâte piedici i s-ar pune.

[7/9]

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*