Ziua în care mi-am îmbrățișat imperfecțiunile

"în De simțit/Psihologie & relații" "de POV21"

Am purtat războaie-ntregi cu mine însămi pentru a integra ceea ce mereu am considerat a fi defect. La mine, la fizicul meu, la lumea pe care o port în cap de ceva vreme. M-am frustrat comparându-mă, m-am frustrat spunându-mi că nu-s destul. Cred că toți ne lovim de asta mai devreme sau mai târziu. E important să conștientizăm, totuși, cât de toxic e să fii complexat de atâtea lucruri care nu sunt atât de greșite pe cât le vedem inițial.

Cred că una dintre nevoile noastre primordiale ca oameni este aceea de a fi acceptați, de a ne simți întregi, de a aparține unui colectiv, unor persoane. Și cum să te simți întreg și merituos pentru tot ceea ce ți se întâmplă, dacă tu nu te simți bine în propria piele și dacă nu te iubești?

N-o să dezbat aici teorii complexe despre iubirea de sine, dar spun doar atât: ea se dobândește doar în momentul în care după multe bătălii cu frustrările și nemulțumirile noastre, ajungem să ne îmbrățișăm imperfecțiunile. Oricum, cuvântul imperfecțiune este unul căruia tot noi îi dăm acest sens. În realitate, nimic nu este defect. Totul este exact așa cum trebuie să fie.

Am început să mâ gândesc serios de o vreme la multe lucruri legate de parcursul meu, de persoana mea, de lucrurile spre care mă îndrept și pe care mi le doresc; și mi-am dat seama că toate se vor așeza doar atunci când o să fiu în armonie cu tot ceea ce reprezint. Sunt suma alegerilor mele și sunt mândră, sau cel puțin, împăcată cu prezentul pe care îl trăiesc și construiesc în fiecare moment.

Am încercat să mă înțeleg pe mine mai mult, iar asta a dus la o acceptare a tuturor lucrurilor de care nu am fost mereu așa de mândră. Am încetat să mă mai cert pentru că am fost irascibilă uneori, sau posesivă, sau pentru că am făcut tâmpenii care mi-au complicat mult existența.

Am făcut pace cu mine, cu toate lucrurile care mă reprezintă. Mi-am acceptat cicatricile. Cele vizibile și puse la îndemâna oricui; dar și pe cele observate doar de cei ce au avut răbdare să mă cunoască cu adevărat. Mi-am privit și iubit în cele din urmă fiecare lucru care mă definește pentru că știu că astăzi n-aș mai fi același om.

Ziua în care mi-am îmbrățișat imperfecțiunile a fost ziua în care m-am eliberat. De societate, de frustrări, de nesiguranță. Ziua în care mi-am îmbrățișat imperfecțiunile a fost ziua în care, în cele din urmă, m-am regăsit pe mine.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul facultății „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*