Însemnările unui artist [6/9]

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

Actul întâi mi-a lăsat o urmă de nostalgie, combinată cu un sentiment de încurajare – atâta bipolaritate, încât simt că iau parte din universul gogolian.

–Nu curajul Sophiei, cât modul în care viața poate să ia turnuri de situație de 360 de grade. Prin dinamismul scenelor, actorii au reușit să-mi transmită această stare. Ei bine, se spune că în teatru e ca în viață, iar dacă aceasta își poate schimba traiectoria și perspectiva înainte să apuci să clipești, și cel de-al doilea act al scenetei s-a reinventat.

Protagonistul a uimit prin schimbarea înfățișării. Între acte, Aksenti Ivanovici și-a tuns părul (a se lua ca la carte – Teodor Alin a fost la fel de tuns precum personajul pe care l-a interpretat). Se spune că, atunci când omul își taie părul, acesta vrea să facă o schimbare radicală în viața lui. Dar când un artist face o schimbare de proporții? Aș spune că e dedicat și gata să facă sacrificii pentru drumul pe care a ales să-l parcurgă.

Sala e în beznă.

Personajele împânzesc scena prin mișcarea browniană, asemenea moleculelor de la începuturile creației, sub flash-ul reflectorului care pâlpâie haotic până în străfundul retinei. Un sunet grav de bas amorțește liniștea misterioasă, urmat de tema muzicală din repertoriul compozitorului minimalist Philip Glass. Mantra reprodusă de actori e definită printr-un cluster de patru acorduri repetitive, care se rezumă, în mintea mea, la cele patru elemente din natură: aer, apă, pământ și foc. Agitația constantă de pe scenă se materializează într-un act propriu-zis de creație. Mișcarea haotică a actorilor se organizează sistematic, protagonistul fiind acaparat de cercul viu format de către celelalte personaje, precum sămânța bărbatului e înghițită de vulva femeii.

Brusc, o bătaie din palme rupe armonia scenică și declanșează explozia elementelor, BigBang-ul procreator. Actorii depășesc stadiul de molecule și ating apogeul creației, omul.

În cele ce urmează, regizorul a pus în scenă trei mari trepte ale evoluției umanității. Decorul e compus din trei scaune, cei trei pași transcendenți pe care omul îi parcurge de-a lungul vieții. Rând pe rând, fiecare actor va înainta și va poposi în aceste etape ciclice. La început, omul se târăște spre primul scaun, acolo unde imită procesul de învățare și de educare, răsfoind și scriind cuvântul creator. Așadar, primul nod al circuitului este reprezentat de instituția școlii, care are puterea de a ridica ființa din condiția sa rudimentară și de a-i deschide orizonturile cunoașterii. Cea de-a doua treaptă, cuprinsul cărții destinului, este dragostea. Aici, oamenii așteaptă, caută, se sărută, pentru ca mai apoi să pășească spre pilonul definitoriu și rutinar al existenței, munca. După acest ultim scaun, actorii îmbracă haina neagră și opacă a morții și părăsesc scena prin gestul ludic de a merge pe bârnă cu brațele ridicate lateral, relevând astfel continuarea zborului în căutarea echilibrului.

Debutul celui de-al doilea act a reprezentat o formă de improvizație atașată textului original, marcând intrinsecul scenetei ca tot unitar, și anume, legătura strânsă dintre evoluție și monotonia stadiilor care se repetă spiroidal. La o primă vedere, această scenă dedicată simbolurilor nu este în corelație cu factualitatea și trăirile eroului, dar, în originile schizofreniei lui Aksenti stă această rutină cotidiană care bântuie omul precum propria-i umbră. Cu toții privim lumea prin spectre diferite, iar nebunia se strecoară aproape subtil în identitățile noastre. Atât de subtil încât ajungem s-o privim în oglindă în fiecare zi, dar nu vrem s-o recunoaștem. Oamenii se tem să fie diferiți, ei ignoră prea mult însemnătatea bolilor psihice. Dar, dacă cei cu dizablități ne sunt, de fapt, superiori? Aksenti Ivanovici reprezintă prototipul uman care a îmbrățișat nebunia pentru a se izola de corvoada normalității și pentru a-și juca în fața destinului propriile cărți, precum un artist suprem, care se delasă de realitatea banală pentru a crea ceva autentic și atemporal.

În următoare scenă, protagonistul se găsește singur în apartamentul său, citind ziarul. Află astfel că regele Spaniei a murit și că tronul a rămas vacant, fapt care a declanșat defocusarea de la realitate a personajului. Mărturisesc că aceste evenimente m-au dat gata și m-au zdruncinat în așa hal, încât toată ziua n-am putut face nimic. Pe tron trebuie să fie un rege. Regele există, numai că își păstrează anonimatul. Acesta se adâncește atât de mult în gândurile sale, încât refuză să meargă la muncă. În data de 8 decembrie, Aksenti merge la săniuș împreună cu colegii săi de la birou – în nuvelă, nu se acordă atenție acestei scene, de altfel, eroul nu merge alături de camarazii lui la recreație –. Regizorul s-a jucat cu aspirațiile înalte ale protagonistului și a transformat corporatiștii în niște supuși imaginari. A inclus aici o scenă a încoronării. Servitorii i-au pus mantie și coroană și l-au purtat în spinare (pentru că orice rege trebuie să-și permită un cal în leasing), în timp ce fredonau versurile Dormi în pace și visează, rege vei fi deseară. Spania te așteaptă, să conduci țara dreaptă, adaptate liniei melodice din fragmentul muzical Robinson, preluat din Insula, după Ada Milea.

[6/9]

Studentă la jurnalism, sunt puntea dintre ziua de ieri și cea de mâine. A titudinea. N u. A șteaptă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*