Despre lupte interioare

"în De simțit/Psihologie & Relații" "de POV21"

Fiecare le duce cum poate. Fiecare le poartă așa cum știe mai bine. În spate, în suflet, în cap. Lupte interminabile. Discuții fără sens cu sinele. Tragedii mai mult sau mai puțin justificate. Suntem oameni până la urmă, nu? Și deși asta n-ar trebui să fie o scuză, e important să înțelegem că tot ceea ce simțim are un câmp de proveniență și o notă de normalitate. Plus că am fi prea superficiali dacă am trăi viața asta fără pic de adrenalină, fără nebunie condensată în clipe sau introspecție.

Fără să-mi fac din rândurile anterioare cine știe ce introducere, continui spunând că pe mine, personal, luptele interioare m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Bănuiesc că și pe tine, nu?

Am obosit auzind atâtea minimalizări din partea celor din jur. Ce probleme la vârsta asta? Ce griji în plină adolescență? Ce nemulțumiri față de viață?

Așa că dacă te numeri printre persoanele setate să gândească în acest mod, fie te oprești din citit, fie te deschizi puțin, atât cât e nevoie ca să înțelegi..

Well, vârsta nu dictează în totalitate experiența. Și ce dacă ai 17, 18 ani? Poți acumula momente fericite sau traume cu carul..  Poți să fii în centrul atenției toată adolescența sau poți să te lupți de când te știi cu sentimentul că nu ești destul. Pentru cine? Pentru părinți, pentru societate; și în cele din urmă pentru tine. Lupta pentru validare, pentru confirmare e una care va lăsa în tine șanțuri adânci, dar dacă știi cum să te pui pe picioare, n-ai decât de câștigat. Eu am reușit să stau dreaptă. Încă învăț cum să merg pe drumul ăsta. Încă mă lupt cu toate vocile din capul meu, ecouri ale persoanelor apropiate, așteptări nerealiste din partea societății și nevoia de perfecțiune a sinelui; dar ghici ce? Imperfecțiunea e cheia. Dacă știi cum s-o îmbrățișezi și s-o integrezi în viața ta, ea te poate propulsa pe o cale atât de autentică, încât nu vei mai avea nevoie vreodată de termen de comparație.

Eu cred că mereu ne luptăm. Poate pur și simplu nu suntem setați să fim fericiți. Și aici mă refer la o fericire de durată, la o stare de pace permanentă, fără alte nevoi sau ambiții prostești, uneori. Asta se întâmplă poate pentru că suntem în plină evoluție, suntem meniți să evoluăm la fiecare pas și de aceea obiectivele setate sunt din ce în ce mai îndrăznețe. Generează câteva frustrări, nu? Totuși, esențialul stă în echilibru. Să știm cât. Să știm cum. E perfect ok dacă nu ne descurcăm din prima. E la fel de ok dacă dăm greș și a doua și a treia oară; și de câte ori va fi nevoie ca să învățăm că unele lucruri pe care ni le oferă viața sunt mai bune decât cele pentru care am luptat; sau pur și simplu e o chestiune de timp pentru tot, timp în care devenim cu-adevărat pregătiți pentru răspunsul la cererea noastră.

Și de dorim atâââtea.. Ne dorim experiențe, ne dorim stabilitate, ne dorim bani, ne dorim oameni.. Ne dorim atâtea lucruri și ducem atâtea lupte cu cei din jur, dar mai ales cu noi înșine, pentru obținerea lor. Ca să ce? Ca să realizăm că nici lucrurile cumpărate, nici orice altceva nu ne va satisface complet niciodată. Și toate astea pentru că echilibrul nu se află în exterior, ci în interiorul nostru. Este exact ca la faza cu iubirea de sine. Degeaba îți va spune oricine că ești frumos sau frumoasă. Dacă tu nu te simți așa, nu vei da doi bani pe o părere.

Ce soluții găsim? Introspecție, lucru mult cu propria persoană, depărtare de aparențe, timp pentru meditație și regăsire. Luptele ne caracterizează pe fiecare. Ne formează și deformează pe fiecare în moduri de neînțeles, uneori. Eu cred, totuși, că optimismul și gândirea pozitivă sunt exact ceea ce avem nevoie. Trebuie să ne dăm voie, în primul rând să fim vulnerabili, să ne înțelegem traumele, frustrările, să fim împăcați cu toate momentele în care mintea noastră aprofundează problemele, pentru că suntem oameni și durerea e atât de normală, încât nu știu de ce mai minimalizăm ceea ce simțim. În ceea ce mă privește, m-am vindecat de oameni și de mine doar în momentele în care mi-am înțeles durerile și le-am îmbrățișat. Poate de-aia am scris și mi-am asumat prin scris trăiri. Le-am integrat și le-am cicatrizat vorbind despre ele fără perdea. Mi-am făcut din luptele și eșecurile personale, scut. M-am luptat atât de mult cu mine însămi, până când am reușit să mă privesc în oglindă, să mă înțeleg, să îmi iau sufletul în brațe și să știu efectiv că orice s-ar întâmpla, am destulă forță ca să mă ridic și să o iau de la capăt de fiecare dată.

 

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul facultății „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

1 Comment

  1. Luptele interioare se poartă mereu la nivelul egoic,cel al persoanei.Acolo se construiesc și se demolează redute,în încercarea de a defini,compara,cataloga,consolida,”eul”.De îndată ce apare prima fisură în această falsă construcție,bătăliile de orice fel sfârșesc, pentru a se putea întrezări glorios, SINELE.Doar astfel se instaurează PACEA interioară, purtătoare de miresme inconfundabile,fântână nesecată a fericirii.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

"Ultimele de la POV21"

Derulează înapoi