De ce nu mă mai sperie lipsa certitudinilor?

"în Psihologie & Relații" by

Natura umană a fost mereu definită de nevoia de stabilitate, de o bază concretă, de certitudine. Avem nevoie să știm că ne îndreptăm spre lucruri sigure, că prezentul nu e doar un miraj. Avem nevoie să știm că ziua de mâine e asigurată, că oamenii pe care îi iubim sunt și vor rămâne în continuare lângă noi. Dar ce se întâmplă, totuși, dacă ne imaginăm că nu mai avem nimic din tot ceea ce ne definește astăzi? Și aici nu mă refer neapărat la lucruri materiale. Mă refer la tot ceea ce am construit noi ca ființe sociale, interactive. E un exercițiu ușor înspăimântător, pentru că deși toate filmele, reclamele și cărțile de care ne lovim proclamă veșnicul Carpe diem și toată spontaneitatea cuvenită, suntem îndoctrinați cu nevoia de stabilitate, de siguranță. E un lucru rău? Nu neapărat. Cred că depinde doar de context.

E perfect normal să ne întrebăm în ce fel acțiunile noastre din prezent ne definesc viitorul. E de apreciat faptul că ne creăm conexiuni și resurse prin care ziua de mâine să fie una bună, dar până unde merge acest stres? Pentru că da, devine un stres permanent; și nu doar faptul că vrem să ne fie bine pe termen lung, ci că intervine nevoia de control absolut. Devenim disperați să știm că totul o să fie bine, că oamenii de lângă noi nu vor pleca, că ceea ce am construit va rămâne în continuare în picioare. Intervine un stres permanent și o nesiguranță. De ce toate astea? Pentru că simțim nevoia să controlăm lucruri incontrolabile. Viața până la urmă e ceva incontrolabil. Și poate de-aia e așa frumoasă. Pentru că e spontană, imprevizibilă. Cazi? E ok, doare ca naiba, nu știi cum faci următorii pași, dar îi faci. Devii o versiune a ta pe care nu ți-ai fi închipuit niciodată că o posezi în tine. Nu ești sigur despre cei din viața ta? Ei bine, oamenii nu dețin oameni. Rezonăm unii cu alții atât cât rezonăm. E mai bine să-i lăsăm să plece pe cei care simt că nu-și mai găsesc locul lângă noi, pentru a face loc persoanelor care vor știi ce să facă cu sufletele noastre și cu lumea în care ne învârtim. Vom fi liberi atunci când vom învăța că nu deținem nimic și că în viață nu controlăm mare lucru. Ni se întâmplă exact ceea ce avem nevoie să ni se întâmple. Oamenii vin și pleacă. Noi ne schimbăm prioritățile. Iubim, suferim, iertăm, iubim din nou, ne schimbăm gusturile, hainele, muzica, look-ul, orașul, cărțile. Învățăm cât merităm. Învățăm să vorbim Învățăm când să tăcem. Învățăm să comunicăm. Dar le învățăm pe toate doar atunci când suntem deschiși spre schimbare, spre imprevizibil.

E greu. E foarte greu. E nevoie de conștientizare, de introspecție. Eu mi-am analizat mult acțiunile și idealurile până am realizat că ceea ce nu mă mai reprezintă, nu mai are ce să caute în viața mea. Sunt într-un punct în care încerc să fiu împăcată cu mine însămi, cu prezentul meu. Încerc să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am; și să nu mai forțez lucruri. Pentru că toate vin în ritmul lor. In viață n-ai nevoie să vezi decât următoarele mișcări. Restul vor veni de la sine. O să apară și oportunitățile prin care ne vom realiza visele; și oamenii prin care vom reuși să construim; și împăcarea; și notorietatea, dacă asta ne dorim. Nu mă mai sperie lipsa certitudinilor pentru că sunt conștientă că nu pot controla mare lucru. Se întâmplă exact ceea ce trebuie să se întâmple, dar am să lupt mereu ca să se întâmple lucruri frumoase și am să aștept pentru-mplinirea lor.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*