Iubitule, ochii tăi deveniseră, în cele din urmă, ochii unui călău. S-a dezintegrat albastrul în care am alunecat la început, frivolă și îndrăgostită până peste măsură de tine și de viață. Ochii tăi au devenit o cușcă în care mi-am regăsit toate fricile și anxietățile de care ai râs cu lacrimi, spunând că sunt inexistente și că ele persistă doar în mintea mea. Oare?

Dragule, nu ți-am subestimat niciodată puterea cu care m-ai readus de atâtea ori cu picioarele pe pământ, când lumea se dărâma cu totul. Dar n-am să uit niciodată ziua în care în ochii tăi m-am zărit moartă. Legată. Înecată. Îngropată de mult. Oh, și de-ar fi fost doar atât. Dar știu că instinctul masculin vine cu orgoliu, cu răzbunare, cu inițiativă. Ai vrut să mă chinui. Ți-ai propus să mă așezi pe o masă de tortură, fluturându-mi în față cele mai mari frici, luându-mi ultima fărâmă de aer în care am mai fost capabilă vreodată să cred. M-ai dezbrăcat de armura pe care mi-am construit-o cândva cu ajutorul tău, cu bucăți din tine, uneori. Mi-ai văzut inima slabă, dar nu te-au înduioșat zilele petrecute împreună. Și nici nopțile în care eram stăpâni peste întins. În ochii tăi s-au șters toate acestea. Mi-ai luat inima, ai sfărâmat-o, după care m-ai lăsat singură să o culeg de pe jos. Ai stat și ai privit. Ai analizat și te-ai bucurat de fiecare centimetru de suferință. Ochii tăi, iubitule, deveniseră ochii unui călău pe care nu l-aș fi recunoscut niciodată.