Ochii mei nu erau nici unici,
Nici neașteptat de frumoși;
Și nici nu ți i-ai fi amintit dacă i-ai fi văzut doar o dată.
Ochii mei erau triști. Poate de-aia-i ocoleai mereu.
Cert e că nicicând nu te-au rugat să stai.
Să îi privești și să te-ndrăgostești ca un nebun de soare.
Dar dacă-ai fi făcut-o…
Ai fi văzut în ei mai mult decât
Ar fi promis ochii oricărei lady cu dimensiuni perfecte.
Ochii mei erau de un căprui stins- în timpul ropotelor de lacrimi, însă
Speranța-i lumina precum un fulger.
De ce te-ai fi îndrăgostit de-aceste două-obiecte, aparent comune?
Poate pentru c-au știut mereu să îți cânte,
În limba pe care-omenirea nu o mai cunoștea demult.
Ochii mei, dragule, erau măcel
Dar știi mai bine decât mine c-ai prefera să mori privindu-i.