Trebuie să trec de mine, azi

0
26 views

Cerul mereu mă privește fericit, nu știu de ce. De obicei eu mă plâng de el. Când e cald, frig, plouă… mereu sunt nemulțumit. Dar el nu ezită să-mi zâmbească și să-mi spună că totul e bine. Îmi imaginez cum stau pe o stâncă, dincolo de miezul Lumii și observ de-acolo fiecare lucru existent. Nu trece mult și îmi revin. Stau într-o mare de betoane, înconjurat de ciment și cărămidă. Nu. Nu sunt în pușcărie, ci sunt orășean. Nu am avut niciodată o libertate haiducească să pot vedea pământul cum se întoarce pe brazda lucrată sau să mă trezesc dimineața în miros sumbru de noapte. Pășunea e plină de oameni. Copii se știu bucura de o simplă sfoară pe care și-o prefac imaginativ în șarpe, pe care-l pot îmblânzi. Orice lemn pare să ia viață sau este transformat în arme letale de foc.

Interesant, nu?

Niciodată nu o să avem așa ceva. Nici eu, și-mi pare rău. Frumusețea naturii depășește cu mult acea seninătate de pe chipul unui copil care primește cadoul dorit.

Iarba să te gâdile când te plimbi desculț și fără griji în timp ce mănânci un frag proaspăt.

Dealul pe care-l urci să fie locul tău de odină la umbra unui bolovan lângă care ți-ai lăsat cu zile-n urmă obiectele preferate și-așa ți-ai marcat teritoriul în felul tău.

Piatra aia lângă care stai să-ți poată vorbi în șoaptă până adormi, iar apoi când te trezești mergi acasă, tot desculț și fără griji.

Groaznic să nu fii liber. Groaznică senzația sclavicismlui propriei case.

 

Foto: Bel Nistor