Însemnările unui artist [3/9]

"în Poezie și literatură/Texte" by

Între scene, beznă totală în sală. Atmosfera e redată de lucrarea muzicală a lui Modest Mussorgsky, Promenada. Decorul este schimbat în fața spectatorilor, dar nu am simțit nicio clipă că își “spală hainele murdare în public”, din potrivă, mișcările au fost relaxate, fiecare actor știind exact pe ce trebuie să pună mâna, astfel încât totul părea că face parte din număr. Dacă în întrevederea cu cea aleasă am văzut un Aksenti slab și naiv, în cea cu șeful de secție regăsim un alt personaj, nervos și răzvrătit. Dar nicidecum în conversația purtată între patru ochi, în care funcționarul a fost la propriu călcat în picioare, pe motiv că s-ar fi îndrăgostit și el de acest prototip al înțelepciunii, Sophia. La ieșirea din scenă a șefului de secție, Aksenti își exteriorizează furia, se urcă pe un birou, ipostază care, crede el, îl face să pară superior –Pricep de ce-mi poartă sâmbetele. Mă invidiază: a văzut, poate, semnele de bunăvoință care mai ales mie mi se arată (semne imaginare, de altfel) –.

După o secvență cu două voci atât de puternice, regizorul a introdus o scenă dedicată șefului de secție. După cum spuneam, în dramaturgia originală, personajele, fără de care însăși existența tumultoasă a lui Aksenti nu ar fi fost conturată, sunt de-abia schițate. Așa că, în fața unui birou dezordonat, precum însăși frustrările celui care-l posedă, mai-marele a interpretat un monolog din Filip Roth, Complexul lui Portroy. Însă, pentru ca trecerea dintre texte să fie pe nesimțite, regizorul a alipit o secvență (creație proprie), în care șeful de secție își stoarce invidia ce-i străbate fiecare celulă: Avorton trist și plin de patimi, care cutezi a visa cu cea mai mare nerușinare într-o fierbinte utopie a poftelor tale carnale… pentru Sophia, singura fată a directorului. Unicul său copil. Află, Aksenti Ivanovici, că nu ești singurul candidat la mâna minunatei tinere. După acest moment tensionant, care a pulsat neîncetat în venele de pe tâmplele actorului, mânia lui se stinge în amintirea vie a Sophiei. Ce n-aș da să strâng în palmele mele trupul vioi și plinuț al lui Sophie; să pipăi carnea ei translucidă, ochii săi căprui. Ea îmi va fi soție fidelă și o veritabilă și seducătoare mamă, întocmai cum a fost mama mea. Accentul cade aici pe mama, laitmotivul la care se rezumă complexul lui Portroy sau, mai vehiculat, complexul lui Oedip. Momementele care descriu acțiunile mamei (A frecat dușumeaua la baie și la bucătărie și-a acoperit-o cu ziare; a șters, bineînțeles, și praful) au fost reprezentate și scenic de către Alexandra Ciurbe, învăluită într-un șal matern, confecționat parcă din același fir de mătase care leagă încă odrasla de cea care i-a dat suflare. Personajul a fost jucat cu forță, culminând în genunchi în fața plăcerilor abisale, de care nu se putea desprinde – De ce tânjesc încă după tine, mamă, chiar și în ființa viitoarei mele soții?–.

În scena următoare, îl avem pe Aksenti, care, prin cuvinte de admirație, pregătește intrarea directorului. În monologul său se regăsește obsesia creioanelor, pe care le ascute în fiecare zi pentru impozant. Directorului îi place să fie cât mai multe creioane pe masă, rostește el aproape compulsiv, dar această plăcere nu este a altcuiva decât a lui și poate fi cu ușurință un simbol al artistului creator. În viziunea regizorală, directorul este un bărbat necăsătorit, care o are doar pe Sophia și un bagaj de traume psihice, provenite din relația tensionantă pe care a avut-o cu tatăl lui, în copilărie. „Dați-i cezarului ce-i al cezarului!” Așa că i s-a repartizat Scrisoare către tata, după Franz Kafka. Rostirea monologului a fost, pe alocuri, expediată, dar, suprapunând ludicul scenic cu realitatea factuală – Kafka a scris realmente scrisoarea pentru tatăl său și n-a ajuns niciodată la destinatar –, experiențele s-au remarcat printr-un adevăr de necontestat. Cu tine n-am stat niciodată deschis de vorbă, nu ți-am vorbit sincer niciodată,recită actorul către scaunul gol de lângă birou, convenție a prezenței materiei și a lipsei simțirii, a ceea ce a fost odată un copac, iar astăzi e doar un vid, care nu mai are puterea cicatrizării.

[3/9]

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*