Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În liniștea plajei pustii, departe de vuietul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată scoate sunete puternice. Parcă ar fi niște ciocane care izbesc necontenit. Mișcarea de du-te-vino a valurilor, atât de fermecătoare în timpul sezonului estival, acum, iarna, este tulburătoare (oare-i iarnă?). Marea pare o fiară dezlănțuită care mușcă neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după care se retrage la fel de furioasă în matca sa. Apoi se reîntoarce. Mai nervoasă și mai șuierătoare, aducând totodată în prim plan un curent marin parcă scos din congelator (dar totuși, e frig?).
Privirea mi-e atrasă de digul gros din beton armat, dublat de o armată de stabilopozi. Apa rece ca gheața (oare-i rece?), adusă din largul mării agitate, acoperă în totalitate linia întâi de apărare a digului masiv. Șuieratul rezultat din încrâncenarea valurilor mării cu malul dur de beton este întrecut doar de sunetul vântului năprasnic. Răsuflarea rece (idem) și violentă a acestuia amenință orice ființă care îi stă în cale. Un pescăruș care își odihnea corpul zvelt pe unul dintre brațele unui stabilopod este alungat de un val care a măturat totul în cale. S-a ridicat exact la timp. Dacă ar mai fi zăbovit o secundă, valul ucigător l-ar fi dus spre abisurile mării sălbatice. Cu un sunet prelung, triumfător, pescărușul se ridică tot mai sus, până când își ajunge confrații, ce se rotesc deasupra valurilor din ce în ce mai mari. Intră în hora acestora, după care planează cu o grație de invidiat, călărind rafalele de vânt cu o agilitate specifică.
În tot acest timp, ating cu pașii malul înghețat (oare-i înghețat?), format din nisip îmbibat cu apă. Dacă fac abstracție de apa din dreapta mea și de casele din stânga, atmosfera îmi pare selenară. Răceală, frig, vânt, îngheț, urgie (oare?), condiții neprielnice de viață sunt cuvintele care îmi trec prin minte în timp ce bântui ca o nălucă pe plaja pustie. Încerc să-mi imaginez împrejurimile în timpul verii (dar oare nu-i vară acum?): șezlonguri, oameni în șorturi care profită de razele soarelui, copii veseli bucurându-se de valurile mării. Preț de câteva secunde parcă văd toate acestea. Brusc, gândurile îmi sunt alungate de o rafală de vânt furioasă. Mai că mă dărâmă de pe picioare. Dacă până acum vântul și frigul îmi invadaseră corpul, această nouă manifestare a vântului îmi cotropește sufletul. Un fior mă străbate din cap până în picioare. E semn că plimbarea mea pe lângă marea dezlănțuită de anotimpul înghețului trebuie să se sfârșească. Îmi îndrept pașii spre hotel, cu gândul la camera primitoare și bine încălzită. În spate marea devine tot mai agitată, iar glasul ei, ca a unei fiare scăpată din cușcă, se aude prelung. Cu brațele sale lungi marea se prinde de țărm încercând parcă să iasă la țărm. Grăbesc pasul, nu ar fi bine să fiu pe aproape atunci când marea mânioasă va pune stăpânire pe întreg peisajul marin.
Ce dacă-i cald? Eu tot înghețat mă simt.
Foto: Silvia Olariu
