Însemnările unui artist [2/9]

"în Poezie și literatură/Texte" by

După ce actorii ne-au deschis ușa spre menirea artei, piesa propriu-zisă a început să prindă contur. În scenă, atmosferă de petrecere. Decorul este simplu: câteva mese, iar pe ele, sticle de vin. Actorii fredonează piesa Pyiemo(interpretată și în drama Idiotul, scrisă de Dovstoieski), culeasă din folclorul ucrainean, ancorând astfel publicul în atmosfera generală a lui Gogol. Personajele acaparează scena în pași de dans. Prezența feminină a fost cu adevărat șarmantă, denotând eleganță în zâmbet și în mișcări. După momentul de improvizație – moment care nu apare în opera originală –, liniștea din sală este inundată de vocea pătrunzătoare a protagonistului, Aksenti Ivanovici, parastisit de Teodor Alin. Acesta ocupă singur un loc la o masă, pe când celelalte personaje reprezintă un nucleu. Aranjarea în scenă ne dă un indiciu despre substratul poveștii, și anume, discrepanța dintre omul de geniu și restul lumii, dar, totodată, și singurătatea, care pare a-i fi consoartă eroului. Textul, scris sub forma unor note de jurnal, reprezintă integral monologul lui Aksenti. Absent de prezența publicului, dar și de cea a personajelor plasate în scenă, precum un jurnal viu de gânduri, actorul ne introduce în Rusia anilor 1830, portretizându-se într-un funcționar public sărac, în vârstă de 20 de ani (în nuvelă, Aksenti are 40 de ani), nemulțumit de propria condiție, precum și de societatea de plastic din care face parte.

Din primele minute, aflăm și despre cele două conflicte care-i macină existența personajului– ritmul rapid și direct survine din scrierea lui Gogol –. Conflictul interior răsare din dragostea nemărturisită pentru Sophia (interpretată de Antonia Doboacă), însăși fata directorului (Titus Homei) departamentului de economie, unde protagonistul lucrează. În momentele de patos, în care Aksenti se gândește obsesiv la Sophia, în scenă apar jocuri de lumini roșii, pasionale, cu nuanță fină de nebunie, care, pe parcursul poveștii, va prinde rădăcini în mintea personajului, tocmai din pricina dragostei platonice. Conflictul exterior se bazează pe rivalitatea apăsătoaredintre funcționar și șeful de secție (Marius Aron), un personaj plin de frustrări, căruia, la rândul său, fata directorului îi cade cu tronc.

Debutul schizofreniei este marcat de momentul în care, Aksenti aude pe stradă două cățelușe purtând o conversație, Meggy (Daniela Donica), cățelușa Sophiei, și Fidèle (Alexandra Ciurbe, asisetent de regie) – Mărturisesc că,de la un timp încoace, aud și văd lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut și nu le-a mai auzit –. Ți-am scris, Fidèle, dar cred că Polkan nu ți-a adus scrisoarea mea! – patrupedele nu doar că știau să vorbească, pe deasupra își și scriau, impulsionându-l astfel pe Aksentisă pună mâna pe acele scrisori, pentru a afla secretele care se ascund între pereții casei directorului, dar și în inima Sophiei.

Secvențele de la birou creionează acea lume minusculă dintr-o cutie de chibrituri, unde capetele– gândurile – bețelor sunt îndreptate într-o singură direcție. Chibritul care a ars este directorul, înăbușit de gesturi impersonale, de lipsa coumunicării și de subordonații lui. S-a întâmplat să le vorbească acestora doar când primea hârtii pe bandă rulantă. Simplul Cum e afară? s-a izbit de timpanele corporatiștilor, într-o disonanță care a ridicat părul pe mâinile publicului. În același cadru, actorii pun în scenă și întrevederea dintre Aksenti și Sophia. La banala întrebare Papa n-a fost aici?, rostită pe un ton flegmatic, sângele din trupul protgonistului o ia la goană și, deși îi răspunde la fel de sec Nu, n-a fost, actorul interpretează și scenariul mintal, aruncându-se la picioarele fetei de general Nu mă osândiți, iar dacă țineți cu tot dinadinsul, luați-mi viața. Pe urmă, am remarcat surâzând scena dintre funcționar și lacheu, în care, cel din urmă îi spunea că e liber să plece acasă. Am surâs la ideea regizorală de a-l face pe lacheu să-și mimeze replica (rostită de Ivanovici, precum ar fi fost citită din jurnal), marcând astfel neimportanța valetului, dar și modul în care este schițat în mintea personajului-prim: nesuferit.

[2/9]

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*