Aşa cum artistul
prin propria creație
îşi caută bucurie sau alinare.
Amarul îl stinge cu alcool
și după multe lacrimi, amăgirea
din renegare
dispare….
Aşa cum fumul învăluie plămânii,
sub Lună au ajuns lătrând
toți, ca și câinii.
Arhitectul caută idealul.
Avuție și durabilitate,
în lipsa gândurilor
purtate de valuri.
Așa cum
în mijlocul oricărei zile,
învăluit de praf și sudoare
prin sclavie, ostenit de dragul
creației ireale,
dar umane.
Aşa cum din iubire, indica…
Deschidere,
dreptul la lirică,
prin creație
ludică,
eternă, morbidă
dar fragilă.
Sobru, negru
după un strop gri.
Un verde difuz și în fața ochilor
valuri albastre
și sub o boltă întunecată,
printre aburi,
în mireasma fumului gros,
asemenea tuturor,
timpul
trece fără rost.
Precum cel mai frumos tablou
e inundat de culori scumpe,
Cel mai adânc vers…
Cele mai dureroase
gânduri şi cuvinte,
inexplicabil puse şi lent spuse.
Confuz cititie, retrăite…
Aşa cum
în lipsa unui falnic imperiu,
au apărut mii
de cuvinte nerostite,
de prea-puțini resimțite…
În memoria tuturor celor
în declin,
în regret.
Aşa cum prin uitare
a fost găsit,
ca niciodată.
Aşa cum printre cele mai grotești
idei, mucegăite, păfuite și
cu pulbere de oroare.
Lăsând, ca în prima zi,
în urma ei
frumusețe…
care doare.
Și pentru o clipă de nemurire,
dorită în gândire,
răsărită în amintire…
Distrusă de viață,
înclinată spre pieire,
Înecată în taina,
scurtei eternități
a vieții, rece.
Aşa cum încă moare.
Aşa cum puțin câte puțin
cu fiecare cuvânt…
Imprimat,
trăgând
prin suflet,
cu greu de răni,
cele mai impunătoare…
Privind prin capătul sticlei.
De pe cea mai înaltă
și abruptă lamă,
dus
cu totul…
Aşa cum încă aştept rouă,
raze doar de toamnă.
Să ardă totul, cât mai poate
până ne îngroapă în alb
cel mai frumos anotimp
pentru mister, inocență,
prin sinceritate…
puritate.
Iar…
Aşa cum
privirea se înclină,
se întoarce
după fiecare suflare.
Tot așa
îl cheamă de nenumărate ori
cerându-i ore din viață.
Spunându-i că e totul,
ceea ce-şi dorește,
o petală
a celei mai frumoasă floare.
Aşa cum îndoiala, confuzia
în timp se simte.
Aşa cum creația nu-i moare,
dar se tot întreabă
unde a ajuns.
Rătăcită printre prea multe
gânduri şterse…
Aşa cum se teme
că va fi uitată,
că nu va mai avea nicio valoare
precum fiecare rază înțepătoare
şi arzătoare de soare.
Și aşa cum se sfârșește,
fiecare rând, aduce altul
către uitare.
Tot aşa
prin puține
sau prea multe cuvinte
frumoase,
murdare,
arta respiră prin ele…
Nu moare!
