Sub lumina unui felinar de sticlă spartă am cunoscut Universul,

mii de cioburi cu mii de povești risipite pe cimentul umed al nopții, bizar,

era momentul nocturn în care te-am cunoscut pe tine.
Tăcuți ca de fiecare dată, sfâșiindu-ne doar din priviri,

am ales să te cuprind, ți-ai culcat fața pe umărul meu câteva secunde,

mi-am ridicat capul spre tine, căutându-ți fruntea, pomeții obrajilor,

pleoapele, comisura buzelor, atingându-le ușor, fără apăsare…

chiar acolo, unde doar stelele și luna ne erau martori,

pitiți de orice fel de mișcare, doar noi, vechii noi…
M-am desprins rapid, târându-mi picioarele înspre direcția opusă,

nu mai reprezentam un întreg, te-am lăsat sub felinarul „nostru”,

tu, de data aceasta având povestea ta, ca și-a ciobului risipit pe cimentul umed al nopții.