Sub lumina unui felinar de sticlă spartă am cunoscut Universul,
mii de cioburi cu mii de povești risipite pe cimentul umed al nopții, bizar,
era momentul nocturn în care te-am cunoscut pe tine.
Tăcuți ca de fiecare dată, sfâșiindu-ne doar din priviri,
am ales să te cuprind, ți-ai culcat fața pe umărul meu câteva secunde,
mi-am ridicat capul spre tine, căutându-ți fruntea, pomeții obrajilor,
pleoapele, comisura buzelor, atingându-le ușor, fără apăsare…
chiar acolo, unde doar stelele și luna ne erau martori,
pitiți de orice fel de mișcare, doar noi, vechii noi…
M-am desprins rapid, târându-mi picioarele înspre direcția opusă,
nu mai reprezentam un întreg, te-am lăsat sub felinarul „nostru”,
tu, de data aceasta având povestea ta, ca și-a ciobului risipit pe cimentul umed al nopții.
