Tulpinile nu-s acoperite de periost

"în Poezie și literatură/Texte" by
Oamenii suflă în păpădie și se bucură de felul în care petalele sale zboară în aer, valsând, neînțelese. Apoi aruncă trupul păpădiei, tulpina sa urâtă și golașă, de parcă păpădia a fost doar petale și nimic mai mult. S-a terminat cu păpădia, a fost frumoasă, s-a scurs și n-a mai fost păpădie.
Mă simt constrânsă în gândurile mele. Se trateză în general cu cafea și cantități industriale de zahăr, o piesă clasică, versuri, orice mă poate scinda de mine și de tot ce însemn eu pentru puțin timp. O carte bună, și asta merge.
Timpul trece atât de diferit de fiecare dată, parcă mai încet, parcă nu mai trece. Există teoria aia cum că de fapt ziua are doar 16 ore reale, însă timpului meu nu i se aplică nici legea asta, nici cea specifică de 24. Timpul are propria sa integritate, propria sa relativitate, se joacă. Fuge ludic, se joacă de-a rațele și vânătorii cu mine. Ziua nu se mai îngână cu noaptea, ci se îngână cu mine și cu stomacul meu plin de cafea neagră. Oare oamenii ce fac la ora asta?
S-ar gândi cineva vreodată că eu nu vreau să mai știu de mine?
“I miss me, miss me baby
I miss me, miss me baby
I wish me, I wish me baby
Wish I could choose me”
La final de zi, toți rămân doar tulpina.
Sunt o păpădie care s-ar sufla singură de petale.
Mîndru Anca-Elena

2 Comments

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*