Interviu cu tânăra de 15 ani care a debutat cu un volum de poezii

"în Texte" by

Recent, am avut ocazia să port o discuție cu Sorina Rândașu, o tânără de 15 ani, elevă a Liceului cu Program Sportiv Suceava, profil filologie. Deși nu am avut-o față în față, mi-am dat seama că este o poetă în adevăratul sens al cuvântului, nu doar pentru că are deja un volum publicat la o vârstă așa de fragedă, dar și pentru că în fiecare răspuns al ei am găsit câte o expresie poetică. Ca și cum ar fi vorbit prin versuri. O fată plină de ambiții, visuri și talent, ce are în față un viitor extraordinar.

 

Î: Bună, Sorina! Pentru început spune-mi câte ceva despre tine.

R: Hei! Am 15 ani, locuiesc în Salcea, oraș din județul Suceava, unde de altfel m-am și născut. Mi-am descoperit pasiunea pentru literatură, și mai cu seamă pentru poezie, în jurul vârstei de 10 ani și am continuat mai mult încurajată de profesoara mea. M-am ghidat în cea mai mare parte a vieții mele după următorul citat, care îi aparține lui John Keating, interpretat de Robin Williams în ,,Dead poets society” (1989): ,,Nu citim și scriem poezie pentru că este drăguț. Citim și scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane. Iar rasa umană este plină de pasiune.” Presupun că m-aș descrie ca fiind foarte autoritară. Mai ales cu mine însămi. Și aeriană. Nu trăiesc sub același cer cu restul lumii de multe ori. *râde*

Î: Ce înseamnă poezia pentru tine? Sau scrisul în general.

R: Scrisul e o formă de evadare din cotidian, oricât de folosită și clișeică devine expresia asta. Te satură și te îngrozește ceea ce se petrece în jurul tău și simți nevoia de izolare. Izolare care îți oferă oportunitatea de a te cunoaște și de a înțelege vocile tale lăuntrice. Poezia este una dintre ușile pe care intri în acest proces de autocunoaștere. Și nu e vorba doar de autocunoaștere, ci și de autodistrugere. Cumva, la fiecare poezie rupi câte ceva din interiorul tău și asta te distruge pas cu pas. Dar astfel poezia devine pansament. Devine o metodă de reconstrucție interioară a celui care o concepe.

Î: Care este cea mai importantă realizare a ta de până acum?

R: Cea mai importantă realizare a mea de până acum este, cu siguranță, cartea ,,Paisprezece vieți și încă o eternitate”, a cărei lansare a avut loc luna trecută.

Î: Ce a însemnat pentru tine această reușită?

R: A însemnat acel pas de care am avut nevoie. Am avut nevoie să ies în față și să spun ,,da, eu sunt Sorina și asta e ceea ce fac, scriu poezie”. Și în cele din urmă toată această nevoie a mea s-a materializat.

Î: Spune-mi câte ceva despre cartea ta. Cum ai ajuns să o publici și de asemenea câte ceva despre titlu.

R: Povestea cărții mele a început în urmă cu 7-8 luni, prin intermediul Andreei Duduman, care s-a ocupat de tot ceea ce înseamnă ,,Paisprezece vieți și încă o eternitate”. Despre titlu, pot spune că a fost o provocare, ca și coperta. Întrucât primul impact pe care îl are un om cu o carte este dat de exteriorul acesteia. Am format acest titlu, ca pe o promisiune făcută mie însămi, făcută poeziei: aceea de a continua, indiferent de circumstanțe.

Î: Ce alte pasiuni mai ai?

R: Cititul. Cititul e marea mea pasiune pe lângă poezie.

Î: Ce te inspiră?

R: Mă inspiră ceea ce se întâmplă în mine. Faptul că sunt tipa aia, într-un fel nedescoperită. Neinteresantă. Dar pentru mine uneori e suficient. În alte dăți mă inspiră oamenii. Cum vorbesc, cum arată, ce urme lasă în mine sau cum m-au marcat. Nu sunt cea mai mare fană a relațiilor interumane, dar găsesc o plăcere tembelă în a observa oamenii și în a scrie despre ei.

Î: Ai avut vreodată un blocaj în scriere? Cum ai reușit să treci peste el?

R: M-am confruntat de multe ori cu blocaje, iar acum trec prin același lucru. Nu mi-e foarte clar cum le depășesc. Azi scriu, mâine nu. E simplu. Poezia îți oferă la un  moment dat o mână care pe parcurs se dovedește a fi foarte alunecoasă. În momentele de genul, când întâmpin blocaje, presupun că transpiră ambele mâini, ale ambelor părți. Și simțim nevoia să ne dăm drumul reciproc. Uneori o perioadă, alteori definitiv. Farmecul e că nu-ți dai seama niciodată pentru cât timp sau dacă o s-o mai prinzi vreodată. Așa nu-ți dai seama niciodată dacă trăiești degeaba sau o poți lua pe urmele lui Hemingway în ceea ce privește sfârșitul.

Î: Ce te ține aproape de poezie? Ce te determină să scrii?

R: Cred că ceea ce mă ține aproape de poezie e faptul că se află într-o continuă schimbare. Am niște sentimente foarte amestecate în legătură cu poezia în sine. În mine s-au creat multe legături și alte chestii de când am luat-o pe drumul ăsta, datorită sau poate chiar din cauza poeziei. În schimb, nu știu ce mă determină să continui. De multe ori zic că mă opresc și că nu-s făcută de fapt pentru asta. Uneori mă forțez să nu mai scriu. Poate dintr-o încăpățânare prostească sau chiar deloc prostească, însă la câteva zile simt o nevoie obsesivă de a scrie. Nu știu cât de mult e  talent și cât de mult e nevoia de a smulge câte ceva din mine pentru a restabili un anumit echilibru al meu tot cu mine. Asta cred că e poezia pentru mine. Nevoie.

Î: Care este poetul tău preferat? Dar poemul?

R: Fug de sintagma ,,poetul preferat ”, Din cauză că nu mă pot opri la unul singur. Am însă o pasiune deosebită pentru Sylvia Plath, pentru Charles Bukowski și Pablo Neruda. Din cei contemporani însă, pot să zic că sunt înnebunită după poezia  Liviei Ștefan. De asemenea după Claudiu Komartin, Dan Coman, Svetlana Cârstean, Dam Mircea Cipariu și Ionel Ciupureanu. Firește că mai sunt mulți alții, dar nu mi-ar ajunge timpul sau spațiul să-i înșir pe toți. Totuși, cred c-o să trăiesc în continuare îndrăgostită iremediabil de Bacovia și de Mazilescu.  De amândoi odată. Poemul meu preferat aparține tot lui Virgil Mazilescu: ,,ei au lumea lor și lumea asta a lor îmi face greață/ și chiar cu o cutie goală de conserve în gură sunt gata să urlu/ și chiar cu o bombă în măduva șirei spinării sunt gata să urlu/ că au lumea lor și că lumea asta a lor îmi face greață.”

Î: Cum este decorul în care preferi să scrii?

R: Nu cred că există un spațiu anume în care să scriu, deși spațiile întunecate mă ajută foarte mult să mă deconectez și să mă concentrez asupra unei anumite idei.

Î: Îți iese scrisul din prima? Cât lucrezi la un text?

R: Nu știu dacă îmi iese scrisul din prima pentru că nu mizez niciodată pe el. Întotdeauna revin pe text de foarte multe ori. Uneori pentru că mai găsesc ceva de adăugat, poate că acel quelque chose nu-i acolo și trebuie inserat, oricum am multe texte fade, lipsite de suflu. Tocmai de asta revin. Pentru a nu plictisi, dar și dintr-o teamă de grafomanie.

Î: Cum este lumea literară văzută din interior?

R: Lumea literară văzută din interior? Nu am niciun fel de certitudine, niciun fel de așteptare că aș face parte din ea. Poate că la un moment dat anul ăsta, pentru că ăsta a fost anul meu, am simțit nevoia de a cunoaște. Poate că am rupt un colțișor din ,,lumea asta literară” și m-am învelit cu el. E fascinantă din câte văd, într-adevăr. Poate că într-o zi voi zice cu toată convingerea pe care n-o am acum că fac parte din ea cu adevărat. Cumva cu normă întreagă.

Î: Cum ai început să scrii?

R: Am început să scriu din dorința de a nu exista degeaba. Nefiind talentată la muzică, la desen sau la cine știe ce, am zis să fac o încercare. M-am simțit foarte bine atunci. Și văzând că se conturează într-un mod interesant, pe lângă o modalitate de construire a eului, am continuat să scriu. Până am ajuns aici.

Î: Care este povestea din spatele poetei Sorina Rândașu?

R: Poeta Sorina Rândașu e al naibii de departe, aici e doar Sorina Rândașu care nu ascunde cine știe ce poveste. Am 15 ani și scriu de când mă știu. Sau poate am început să mă știu de când scriu. N-am idee cum s-o iau. Oricum ar fi, n-am avut până acum o viață atât de încântătoare. Părinții mei au divorțat în urmă cu 12 ani, iar eu am rămas cu tata. Pe mama n-am văzut-o de atunci, dar nici nu pot spune că tare aș vrea s-o revăd. Studiile de până acum le-am făcut în Suceava, loc în care de altfel m-am și născut. Nici nu pot vorbi atât de mult despre viața din spatele Sorinei când ea de-abia începe.

Î: Ai încercat vreodată să scrii și proză?

R: Am scris proză o perioadă, cam vreo 5-6 luni, dar n-am nicio intenție de a face public ceva din ce am scris. Dacă poezia e un mediu de viață, oricât de folosită și clișeică e sintagma asta, atunci proza e un fel de exercițiu de respirație pentru mine. O pauză de cafea.

Î:Cum crezi că ar arăta viața ta fără poezie?

R: Nu știu cum ar arăta viața mea fără poezie. Pustie și anostă. Mă declar incapabilă de a face altceva. Nu pictez, deși am avut tentative în căutarea mea de sine, și astfel am descoperit că nu pot trasa nici măcar o linie dreaptă. Nu cânt. Am rămas cu scrisul și am încredere că Dumnezeu nu mă va priva de singurul lucru pe care poate nu-l fac bine, dar îl fac din suflet de cele mai multe ori.

Î: Ce mesaj ai pentru tinerii poeți cărora le e teamă să se afirme? Dar pentru cititorii noștri în general?

R: Nu știu ce aș putea să le transmit tinerilor poeți, pentru că nu sunt eu în măsură să dau sfaturi. V-aș spune însă, cu prietenie, drag sau cum vreți s-o luați, să participați la concursuri. Faptul că am început să-mi trimit poemele la concursuri și mai cu seamă la cele desfășurate în județul meu, Suceava, a fost un pas important pentru mine. Nu neapărat pentru că am prins o anumită doză de curaj, ci mai mult pentru că am cunoscut o mână de oameni tare faini care m-au ajutat mult. Mă bucur că am avut ocazia să-mi public materiale în cadrul proiectului POV21 și sper că în timp, numele meu, rostit de alții, să cuprindă toate trăirile evocate de mine în scris.

 

 

Noiembrie

 

Poate că vântul de noiembrie

îndulcit cu miere într-un pahar de unică folosință

își pierde

aroma,

densitatea

și poate că niciodată nu e prea

devreme

să transformi un pahar de noiembrie

în cenușă;

 

cine spune că universul nu e decât

un glob cât o coajă de portocală

sau cine nu-mi dă voie să-l

desprind de pe axă

să-l bag în buzunar

și să mi-l cos pe frunte

ca semn că nu sunt învinsă

ci am învins.

 

 

 

În plămânii tatălui meu

 

În plămânii tatălui meu creșteau holde

și copaci înfloriți în mijlocul lui noiembrie

căci respirația este cea mai simplă

probă posibilă

dacă spicele ar coace metafore

și tata

ar tuși sânge și singurătate

aș ști că am respirat paisprezece

ani degeaba.

 

copacii înfloriți s-ar culca la

pământ

iar fumul de țigară și rugăciunea

n-ar avea glas

să-l mângâie și să-i hrănească

spaima

toți suntem într-un vis ritualic

în care n-avem picioare și ne târâm

dar eu m-aș târî până în plămânii

tatălui meu

unde cresc holde și copaci

înfloriți în mijlocul lui noiembrie

 

                             (,,Paisprezece vieți și încă o eternitate”)

 

 

 

                                                                        Georgiana Cilian

                                                                        Claudia Scuturici

Lasă un răspuns