Frânturi de clișee

"în Texte/Poezie și literatură" by

,,Nu fi clișeică! Nu dragostea e oarbă, ci persoana care iubește, evenutual…”

 

Acestea erau cuvintele care răsunau încontinuu, tare, sâcâietor și cu o rezonanță dureroasă în radioul bolnav al minții mele. Noaptea aceea sfâșietor de asemănătoare celei în care acea ultimă discuție avusese loc amplifica la nesfârșit transmisia cu cel puțin un triliard de decibeli. Încerc zadarnic să-mi apropii pleoapele obosite, să mă odihnesc măcar un ceas. Cerul pătat de cerneala neagră scursă din abundență din ochii mei este împânzit sporadic de licurici stinși și colțuroși care îmi șoptesc cu răutate, aleatoriu cuvintele acestea atât de grele. Mingea nopții le adună cu satisfacție, le ordonează, apoi mi le trimite disprețuitor sub formă de raze argintate care străpung cu ușurință sticla ferestrei trădătoare. Aerul încărcat cu mirosul greu al eșecurilor mele culinare încearcă să-mi distragă atenția, să mă liniștească și să mă readucă la realitatea mai puțin gravă… degeaba.

Închid ochii și filmul începe din nou. Ce mașinistă nepricepută sunt, nu știu cum să-l mai opresc, măcar sunetul… Nici la regie nu mă descurc mai bine: aceleași personaje, cadrul neschimbat, replicile la fel de dureroase, sentimentul de vinovăție și mai puternic, ce-i drept. Cel puțin actoria mă avantajează, fiindcă reușesc să  plâng sincer, ce-i drept cu motiv, mă prefac impecabil, e adevărat, având un scop și încerc să par inteligentă, sensibilă, verosimilă, evident, având un interes ascuns…

Gata, a început! Un parc citadin scăldat în întunericul necruțător al nopții, un cer înnegrit, luminat slab de o lună frântă și câteva stele… Pe o bancă izolată, tainică, străjuită superficial de doi arbori și respirând aerul sufocant care mirosea a carbon, stăteam noi, doar noi doi.

—Te iubesc! I-am șoptit eu cu entuziasm.

—Nu înțeleg cum poți iubi o ființă care e pe jumătate om și…

—Și pe de-a-ntregul artist! Am completat eu mulțumită de replica mea.

—Artistul nu e o ființă, e o personificare fizică, văzută a frumosului de orice fel. Om ești încă dinainte să vezi lumina soarelui, artist devii o secundă mai târziu…

—Și totuși de ce ești atât de suspicios mereu când îmi mărturisesc sentimentele pentru tine? Am spus eu dramatic, ca și cum aș fi fost pe platoul de filmare.

—Pentru că mă pot pune în locul tău! Doar privește-mă ! Nu mă pot deplasa singur, respir cu ajutorul unor aparate, văd mereu o ceață veșnică, iar oasele mele sunt de consistența unei lumânări încălzite și-mi petrec viața într-un spital de la periferie. Sunt hidos, nu ai cum și de ce să mă iubești, poate doar dacă mi-ai rămas datoare cu ceva într-o viață anterioară…

—Of, am uitat cu cine stau de vorbă, iertați-mă, domnule doctor în literatură, filosofie, arhitectură, istorie și psihologie! Voi fi având eu doar zece clase, însă știu foarte bine că dragostea e oarbă…-

—Încetează, nu fi clișeică! Nu dragostea e oarbă, ci persoana care iubește, eventual! Aceata este o figură de stil pe cât de complexă și aparent simplă sau sinceră, pe atăt de eronată. Cum poate cineva să asocieze iubirea, cel mai pur, mai sincer și mai unic sentiment al unui om cu orbirea, un blestem menit a supune, a pedepsi și a-i pune pe gânduri pe oameni prin exemple vii de oameni uneori nevinovați ale căror visuri de multe ori se nasc moarte, precum spunea Mihail Drumeș… Crede-mă sunt un visător care a văzut pentru întâia dată culorile în vis, care a absolvit cinci facultăți citind cu ochiul din vârful degetului, cum spunea Nichita Stănescu și care s-a deplasat toată viața în saboți de osmiu, respirând eter artificial…

Și spunând aceste ultime cuvinte dureroase, se pierdu în întunericul tăcut, lăsându-mă în lacrimi până dimineață când, mergănd la spital, ca de obicei, am aflat că întâlnirea din seara precedentă fusese ultima, o întrevedere sfâșietoare care m-a lăsat cu mustrări de conștiință, regrete, întrebări fără răspuns… De ce l-am contrazis? De ce nu m-am gândit înainte să vorbesc? De ce l-am rănit pe el, un suflet atât de plăpând, mințindu-l? De ce l-am obosit obligându-l să-mi dea explicații?

Întrebărie astea au devenit retorice , nu mai au rost, nici măcar nu se mai văd pe foaia mototolită și pătată de sânge.

 

Elevă la Colegiul Național ,,Andrei Mureșanu'' clasa a X-a, profil filologie, pasionată de literatură, limbi străine, teatru și tot ce înseamnă artă. Dornică să încerc cât mai multe activități prin care să mă descopăr pe mine însămi și să cunosc cât mai mulți oameni.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*