Tic-tac.
O ultimă bătaie, o ultimă suflare și apoi…

chipul tău zidit într-o amintire.
Aceeași încăpere, pereții de un alb compact,

albul varului iradiat mereu de soare,

tu așezat în centrul încăperii, un alt tu, dispariția oricărui alt reper,

în mintea lui răsărea un diminutiv  cules dintr-un oarecare,

oare cine m-a așternut atâta timp în visul lui?
Acum totul e negru.
Doar în ochii săi îi joacă o lumină tulbure,

probabil regretul…
Spații oarbe, un amestec nedefinit,

un iz slab de parfum se răspândește grațios, amețitor.
Două siluete regăsite, priviri șterse,

apropiindu-ne unul de altul, lunatici, rostești cuvinte haotice,

iar ultimele silabe se pierd cu totul în atingerea buzelor noastre,

un „noi” de mult apus.
Călcăm din nou pe aceleași urme, diegeză nesfârșită,

final necunoscut și din nou…
Tic-tac.