Mi-e greu să cred că vei putea trăi
Lăsat pagubă uitării,
Mi-e dat să văd cum calci pe cioburi
Și cum zvâcnești doar ca să scapi,
Dar ți-am promis infernul dacă alegi să pleci,
Iar acum doar mă țin de promisiune și te arunc într-un tumult de regrete,
rămâi acolo, nu vei evada, îți las poza noastră pe perete.
Trăim acum în nonculori, hai dragule, să batem filmul,
să ne aruncăm în culori, să echivalăm cu timpul…
Nu-i camera ca odinioară, ceața ne desparte ca un zid,
nu-ți văd chipul ca să te pot atinge, nu ești tu, acum privesc în vid.
Ascultă! Se aude pianul ca într-un ecou, își varsă dorul printre note,
iar sunetul deschide alte răni, ce le dă târcoale gândurilor mute.
Vocea ta e un nou pumnal, ce-mi străpunge sufletul în noapte,
lasă-mă să-ți scriu un alt mesaj, din lacrimi transformate în șoapte.
Cerneala a pătat cu sânge, iar coala albă nu mai strălucește,
a îngropat atâtea cuvinte, ce erau adormite pe scrisoare.
Nu e flacăra mai vie, ca să ardă din nou acele versuri,
nu sunt eu mai pustie, ca să o împiedic să-și cunoască abisul.
Să-ți fiu lacună? Nu-i demn de o femeie,
vreau să-ți rămân amintire ce să te macine constant,
să-ți fiu ultima clipă și apoi „promit”, ne revedem iar.
