Vise triste. O noapte înstelată – fără tine

"în Texte" by

Un iz de piele uzată, provenind de  la husa banchetei  îmi inundă nările în timp ce privesc pe fereastra înnegrită a taxiului. Afară – beznă. Nu însă una profundă, căci seară fiind, iluminatul stradal o taie, o desfigurează și o îmbolnăvește cu licăriri de  scurtă intensitate ce se risipesc obosite, în cele din urmă.

Orașul e liniștit. Traficul – inexistent.

Cu capul sprijinit de cadrul geamului,  admir cerul. Luceafărul își aruncă disprețuitor strălucirea în jur, colorând buclele atmosferice într-o nuanță gălbuie, de culoarea muștarului; spume albe se învârt   într-o spirală infinită, ajungând  invariabil să se contopească în neantul nopții.

Dar acum firmamentul îmi amintește de tine și de ochii tăi. De strălucirea stelelor pe care am văzut-o acolo. De cometele ce alunecau grăbite pe bolțile senine din ei. Iar eu,  total neputincioasă,  asist la metamorfozarea cerului  într-o privire.

Așa, privindu-l,  simt cum în mine totul  se taie.  Sunt pustie și completă în același timp. Un paradox explicat de lipsa ta, de lipsa ochilor  tăi, respectiv  –  lumina lor astrală.

Brusc, mi se face o poftă nebună, chiar ucigătoare, de înghețată cu gust de caramel italian. Caramelul a cărui imagine îmi stăruie în minte  era albastru,  absolut minunat; observ  cum  inima începe să îmi saliveze incontrolabil după dulceața și delicatețea din globurile acelea cristaline de înghețată. Două cupe calde, tandre, ce mustesc  a compasiune.

Ce n-aș da pe acele două cupe!

Șoferul  înjură; apoi frânează subit, iar inerția își joacă instant rolul, proiectându-mă, în  mod violent, înspre scaunul din față; respirația mi se întețește, mâinile acționează  automat. Mă sprijin de spătarul scaunului, astfel  că nu mă lovesc.

Gândul îmi zboară iar la stele. Și, de asemenea, regretul că nu ți-am sărutat ochii în noaptea aceea crește până când  devine o floare de soare în flăcări, o torță ce luminează în întuneric. Focul iubirii mele: dar oare va ajunge vreodată până la tine?

Mașina se oprește; șoferul  se uită prin oglinda retrovizoare în direcția mea. Așteaptă în tăcere, anticipându-mi, parcă, starea.  Timp de o miime de secundă, descopăr o mică parte din tine, răsfrântă în necunoscutul acela. O scânteie.

Dar se stinge.

Verific ceasul de pe bord. Cu mișcări foarte domoale,  scotocesc prin buzunare după banii pe care îi datorez.

Omul se întoarce imediat înspre mine. Îi întind bancnota, el o ia delicat între două degete și  atunci  reușesc să-i surprind privirea pentru a doua oară. Dar tu ai dispărut complet.

Cobor din taxi și  aștept să plece. Mă uit lung cum accelerează din loc, iar  pe urmă o iau la pas în josul străzii.

Astrele nu-mi mai suportă greutatea gândului  și se rup; toate dorințele se răsfrâng din nou asupra mea.

Și mă apasă sub bila laconică a neîmplinitului.

Pășind pe trotuarul umed, încerc să mă consolez:

Acum nu mai contează,  căci până la urmă tot rămân cu ceva,

Cu niște simple vise triste.

Mereu aceleași vise triste.

 

Foto:  Deak Andorjan

 

 

Lasă un răspuns