Învățând să mă iubesc pe mine. Destăinuire.

"în Păreri și opinii/Texte" by

Faptul că mintea umană are o capacitate de înțelegere limitată este un lucru bine cunoscut de secole. Deși a fost greu de acceptat pentru unii, ce chiar au încercat din răsputeri să schimbe asta, dedicându-și întreaga viață acestui scop, a rămas valabil până în ziua de azi. Istoria ne-a demonstrat că au existat numeroși oameni ce au ieșit din tipare, oameni ,,universali”, persoane ce au depășit limitele, dar totuși, când vine vorba de noțiuni abstracte, precum iubirea, credința, timpul, mințile noastre nu au putut niciodată să le înțeleagă pe deplin.

De data aceasta o să încerc să îmi exprim părerea despre iubire. Atunci când vorbim despre iubire, nu ne gândim doar la acea iubire dintre două persoane aflate într-o relație, ci la mult mai mult de atât: iubirea de părinți, iubirea de frate și soră, de țară, iubirea de natură și inclusiv la iubirea de sine, despre care se vorbește tot mai mult în ultimul timp. Deși nu mă simt cea mai potrivită persoană pentru a vorbi despre acest subiect, necunoscând toate aspectele acestuia, am decis să îmi împărtășesc gândurile. Personal, am trecut prin multe momente în care nu mă simțeam iubită, mă simțeam singură, câteodată chiar fiind înconjurată de numeroase persoane. Am avut probleme în a mă iubi pe mine, în a-mi iubi trupul în special, iar după câteva experiențe neplăcute prin care am trecut recent cu unele persoane, am început să mă îndoiesc și de ceea ce sunt din punct de vedere moral. Practic, m-am îndoit de mine, fiind influențată de standarde și de cei din jurul meu. Fraza ,, Iubește-te pe tine ca apoi să fii iubită de alții” s-a dovedit a fi complet adevărată.

Am ajuns la un moment dat în punctul în care mergeam pe stradă și automat resimțeam furnicături când conștientizam că eram privită, deoarece mă gândeam la ce credeau persoanele ce mă priveau. Nu îmi plăcea să îmi fac poze, îngrijorată fiind de cum voi arăta în ele, iar atunci când un băiat mă aborda nu puteam să înțeleg de ce și așteptam să îi descopăr adevăratele intenții. Problema aceasta există sau a existat la fiecare dintre noi, având în vedere că este dovedit științific faptul că ne observăm defectele, imperfecțiunile, mult mai repede decât calitățile și nu ne bucurăm de propria persoană la fel de mult pe cât o criticăm. Ba mai mult, atunci când descoperim un aspect negativ la propria persoană, avem greșita impresie că acesta este primul lucru pe care cei din jur îl observă, așa cum credeam și în cazul meu.

Ei bine, doar de puțin timp am reușit să mă accept așa cum sunt. Bineînțeles, procesul nu s-a încheiat încă, mai am de lucru la capitolul stimă de sine, dar câțiva pași au fost făcuți în sensul acesta. Și pot spune tuturor celor care se confruntă cu această problemă, chiar dacă e un drum lung și deloc ușor, se poate. Nu pot spune cu certitudine care a fost momentul ce a declanșat această schimbare, mai degrabă fiind un proces treptat, cărămizi cu ajutorul cărora am clădit un zid de susținere. Ba chiar am devenit propriul zid de susținere. Am trecut prin diferite stări, frustrare, nervozitate, dar acestea m-au ajutat să mă conving că este nevoie de o schimbare, trebuie să acționez. Astfel că, am început să mă văd altfel, să mă gândesc ,,Ce ar fi dacă”. Am avut norocul să am parte de sprijinul necondiționat al unor prieteni, cu toate că aceștia nu au fost conștienți în totalitate prin ce trec, dar au fost acolo. Însă, au existat momente în care mă simțeam singură și am învățat să mă ridic prin forțele proprii. Știu că am un scop, că am anumite calități ce trebuie dezvoltate și exploatate, sunt mulțumită de tot ce am făcut pentru cei din jurul meu, realizând că trebuie să fac mai multe pentru mine și am ajuns să mă pot uita în oglindă fiind mulțumită de ceea ce văd. De asemenea, deseori m-am învinovățit de diferite lucruri, m-am judecat aspru, însă am început să mă iert, să îmi spun că am procedat așa cum credeam că era necesar la acel moment, să îmi alung regretele. Repet, drumul nu s-a sfârșit, știu că vor mai fi momente de cădere, momente în care o să mă simt neputincioasă, cu o stimă de sine redusă, dar mai știu și că îmi voi reveni.

Avem nevoie de timp ca să ne înțelegem, să ne acceptăm, să ne iertăm, să ne iubim. Ne judecăm prea aspru, regretăm prea mult și conștientizăm că timpul a trecut pe lângă noi cu viteza luminii abia când e prea târziu. Dacă noi înșine ne criticăm, cum se poate să ne așteptăm ca oamenii să nu se mai critice unii pe alții? Totul pornește din interior, modul nostru de gândire reprezentând o armă puternică pe care trebuie să învățăm să o mânuim. Începând cu noi înșine, facem primul pas către schimbare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*