Așteptând să dispară răcoarea zorilor,
Cu tandrețe apropiindu-se de tine,
Pe sub umbra caldă a petalelor,
Sugrumat de a spinilor lungi tulpine.
Calm ca și elicele morilor,
Rupând aripile multor albine…
Pângărită fiind liniștea ororilor,
Cu ale ei iluzii derutând atâtea retine.
Renegând trecutul, în căutarea culorilor,
Inutilă fiind speranța către mai bine…
Ajuns, căutând straja cântării munților,
Prăfuit, uitat, alungat de ziua de mâine.
Îngrozit de lunga chemare a lupilor,
Trăgând după el cât poate și-l mai ține.
Cu gândul lăsat în voia valurilor,
Purtat lin de adierea zilelor senine.
Vibrându-i pașii repezi asemenea corzilor,
Printre prea-puținele frunze și ramurile brune;
Rece fiind sufletul, în ciuda tuturor scânteilor,
Fumegând asemenea celui mai mocnit tăciune.
Întortocheat aievea apei line a râurilor,
Cutremurând neliniștea clipelor trecute.
Dorind cu silă și umilință apariția șoaptelor,
Capturând puțin din razele de mult pierdute.
Cea care n-ar întrerupe armonia regretelor;
Mistuit de liniște, alege una dintre toate.
Privind, mulțumit de risipirea stelelor,
Pare că s-ar retrage, ademenind alte șoapte…
Împreună, fiind așternute deasupra vârfurilor,
La pieire condamnă tot ce le iese înainte,
Înghițind câte puțin din căldura razelor,
Fiind nici prea rece, nici prea fierbinte.
Licăriri timide, completând grandoarea tunetelor,
Tremurând depărtările de-a lor împreunare.
Dese și line, dându-și drumul picăturilor,
Sperând că urmările nu vor fi devastatoare…
Agățându-se cu greu de cer, de dragul zilelor;
Risipite și uitate vor ajunge toate… doare!
Regăsindu-ne uneori în lacrimile norilor,
Avem ceva de învățat din asta, oare?
