Devine România un mit?

"în Din istoria României/Texte" by
În acest prezent failibil, într-o contemporaneitate amprentată de credința că idealul arhetipal rămâne o himeră și nihilismul erodează societatea românească, există și reminiscențe ce par să contrazică aceste afirmații axiomatice, cetățeni care continuă și câștigă lupte ideologice bazându-se pe premisele date de istorie, cultură și tradiție.
Cuvinte absolut arhaice, mentalități ramolite, ar spune noile generații și nu numai… Este într-adevăr așa? Recurgem la abolirea trecutului? Devine România un mit? Îmi afirm viziunea absolut subiectivă în ceea ce privește statul în care trăiesc, țara care începe să însemne din ce în ce mai mult pentru mine. Se nasc în mine dorințe ce parcă îmi sunt necunoscute, sentimente care tăinuiesc în abisul conștiinței mele de un veac. Poate că pentru mine patriotismul rămâne încă un concept viu, prezent și puternic.
 Acum 100 de ani Marea Unire a fost consfințită. Acum un veac România era, în adevăratul sens al cuvântului o veritabilă contextură. În România trăiau români. În acea zi, poate singura zi “ o singură flamură fâlfâia, o inimă bătea”. Acum, însă, mă trezesc în centrul marelui haos, într-un hazard sociologic și globalist, o demontare continuă a normalității, un nonsens care își caută propriul sens. Fac parte din acel grup de români căruia nu-i rămâne altă opțiune decât să teoretizeze niște adevăruri, un realism atât de crud încât capătă nuanțe futuriste.
Atât de multă ceață, încât secolele de scrieri, războaie, anii mai plumburii decât zilele actuale subsumează în prezentarea unui trecut romanticizat, o minciună chiar, o ghenă plină de smerenie, incultură și câteva ieftine obiceiuri hiperbolizate sub termenul de tradiție. Jignim România în fiecare zi și o facem fără a privi adânc în interiorul nostru de români. Ne autodistrugem identitatea pentru a ascunde o oarecare urmă de rușine. Rușine că nu putem face mai mult. O culpabilitate fără margini, în cea mai mare măsură nejustificată și mistificată.
Aud ecouri infinite, voci care țipă și se revoltă, privesc prezențe cum își iau adio de la propria cetățenie și spațiu de viață. Începe procesul de distrugere a identității, mixarea exacerbată de cultură, de limbă, pierderea oricărei urme de unicitate, în alte cuvinte, înstrăinarea de un spirit ce izvorăște din noi înșine mereu și mereu, ca un râu nesecat. Între timp, o altă pătură a societății încă plânge indiferența față de naționalism, încă tresare de fiecare dată când steagul se agită pe vibrațiile permanentei schimbări, încă citește, învață și se închină în fața limbii latine prin care atât de multe au fost cunoscute, transmise și permanentizate.
 Pentru mine, România înseamnă multe așa după cum și eu însemn mult pentru România. Există multe feluri de a percepe inconvenientele realității zilnice. Este atât de simplu să alergi după o fericire fără substrat toată viața, încercând să te încadrezi în tiparul dat de colectivitatea impusă de media, să trăiești cu iluzia unei existențe ca la carte, gonind după ideea de națiune echilibrată, după modelul globalizant din Vest. Însă, la asta se rezumă totul?
 Eu nu cred că România este ofilită și resemnată. Am ajuns la sațietate înghițind toate acuzațiile lipsite de argumente valide referitoare la țara mea. Eu nu sunt supărată pe România, sunt supărată pe societatea română care nu își respectă istoria, tradiția și valorile naționale. Plecând de la Cluj spre Oradea, în spatele geamurilor cenușii ale trenului CFR, înaintând încet (că doar așa stă treaba în țara asta, aici nu se întâmplă totul în secunda 0, mai trebuie să și așteptăm, încă e necesară răbdarea accea pe care cei mai sus decât noi au uitat-o), zâmbesc încă la apariția ,,cocioabelor’’ învechite, mă bucur de cele patru ore petrecute pe șinele ruginite și respir pitorescul care trezește umanul profund din mine. Uit pentru câteva momente, în drumul croit prin Moldova, de toleranța patetică a secolului XXI, care pare să ne posede, uit de discuțiile colocviale de zi cu zi și mă închin în fața credinței adevărate, mă îndepărtez de prezent și încep să plutesc într-un spațiu din afara conștiinței, un loc atemporal, față în față cu sufletul meu. La țară mă reazăm de clișeul veșniciei și scriu fără încetare poeme despre cer, nori și soare revărsat pe pământul strămoșesc pe care calc. Căpițele de fân le aseamăn cu o moviliță de dorințe veștede, iubiri ludice și cântece folclorice din străbuni. Am mereu ocazia să-mi cunosc istoria și literatura, să cinstesc faptele, literele și cuvintele care îmi festonează exprimarea, fără de care aș prezenta un handicap intelectual, o adevărată oroare…
Pot astfel să critic trecutul, prezentul și viitorul din simplul motiv că în mine există o conștiință istorică și identitară, în mine România trăiește.
 
Mara Muntean
 

Mara Muntean are 18 ani, este elevă la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Se îndepărtează de prezent și realitate prin versuri, dar observă și critică contemporanul prin proză. Se consideră o estetă, este într-o fugă continuă după absolut și după chintesența sufletului. Viitorul îi este străin, dar speră că va ajunge să aibă o meserie care să se bazeze pe exprimarea frumoasă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*