Arte plastice- indiferent de stilul abordat

"în Texte/Păreri și opinii" by

De-a lungul secolelor s-a remarcat nevoia impetuoasă a omului de a deține o putere demiurgică, de a crea un Univers utopic care să se ghideze după propriile ideologii și care să atragă (sau cel puțin să influențeze) viziunea semenilor. Artele plastice au fost cele care au adus omul mai aproape de suveranitatea asupra lumii interioare; astfel, printr-o sinestezie incredibilă, întregi imperii au răsărit din resursele strânse în viscerele pulsânde ale Pământului, dar și din cele ce își cărau anii sub ploi și raze. Lutul, cărbunele, piatra, lemnul, metalele, inul, cânepa, oasele au renăscut în povești nemuritoare ale emoțiilor vremelnice, pentru a fi retrăite de generații întregi și pentru a păstra seva vieții strămoșilor, demonstrând că, la origine, toți suntem aspiranți la ingeniozitate.

De la simpla nevoie de a ne exterioriza viața interioară într-un mod expresiv și reprezentativ am trecut, în scurt timp, la dezvoltarea artei la un nivel ce se poate compara cu studierea științelor exacte. Maestrul Leonardo da Vinci este exemplul ideal pentru a evidenția strânsa legătură dintre știință și artă. Pe lângă familiarizarea cu proprietățile materialelor de lucru și a diverselor tehnici fără de care acestea nu pot fi “îmblânzite”, o importanță majoră o constituie studiul perspectivei, a anatomiei, a îmbinării culorilor și a luminozității. Deși privind cu ochiul liber un peisaj nu suntem conștienți de raportul dintre mărimile obiectelor din prim-plan și ale celor din depărtare, de ușoara estompare a elementelor de la nivelul liniei orizontului, de sentimentele pe care le insuflă o imagine dominată de culori reci, toate aceste detalii sunt studiate și respectate cu exactitatea calculelor unui fizician, în vederea creării iluziei de realism, deși multe dintre reprezentări sunt în totalitate produsul imaginației artistului. Verosimilitatea ilustrațiilor, de altminteri fantastice, îndeamnă la visare, la depășirea condiției actuale și ne convinge că modul în care ne folosim mintea este singurul impediment care stă în calea atingerii absolutului.

Intrigant este faptul că există numeroși pictori care reneagă total orice regulă, studiu, limitare impusă de artă ca “știință”, fără a fi mai puțin apreciați. Din punctul meu de vedere, aceștia se află cel mai aproape de descoperirea definiției domeniului în sine, care este pe cât de vastă, pe atât de simplă și diferită pentru fiecare individ. Întorcându-se la scopul inițial al artelor, și anume refularea sentimentelor, a imaginilor mentale și transmiterea unor idei prin intermediul vizualului, ei preferă să lase materialul să se prelucreze singur, folosind mâinile lor ca pensulă sau daltă. Modernismul în artele vizuale a izbucnit cu viteza și presiunea cedării sufletelor a zeci de mii de artiști încătușați de strictele legi ce îi împiedicau să se manifeste în singurul domeniu asupra căruia marii conducători ai lumii nu au avut influență, odată cu renunțarea la cenzură. O posibilă cauză a acestei revoluții este faptul că, în prezent, suntem constrânși de alte legi ce ne dictează cursul vieților personale, așadar căutam o crăpătură pe care să o lărgim împreună și să evadăm, recurgând la violența culorii de pe o pensulă trecută apăsat peste pânză, la puterea distrugător-creatoare a dălții înfipte în lut pentru a ne face auziți.

În urma introspecției pe care am făcut-o de-a lungul anilor petrecuți în fața șevaletului am realizat că un soi de expresionism tinde să îmi domine creațiile, căci prefer să modelez realitatea într-un mod aproape exagerat, cu scopul de a amplifica stările transpuse. În același timp, mă atrage realismul, care denotă măiestria ochiului uman, capabil să surprindă și să reprezinte detalii ce înglobează viața prin materiale moarte. Nu doresc să mă limitez la un singur stil, întrucât evoluția înseamnă experimentare, aventură, eșecuri și victorii, iar scopul meu (și nu sunt singura) este să evoluez până în ultima clipă.

Indiferent de stilul abordat, de materialele folosite și de impactul afectiv asupra privitorului, arta a fost și va rămâne un mijloc de manifestare a vieții interioare ale artistului, iar acesta trebuie să se simtă liber în fața câmpurilor albe ce așteaptă pașii pensulei ce le înfloresc sau în fața blocului de material dispus să ia viață precum Eva din coasta lui Adam. 

Ana-Maria Păpurică

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*