Care este problema lumii cu singurătatea?

"în Psihologie & Relații" by

O problemă spre care sufletul și gândirea mi se îndreaptă adesea este singurătatea, sentimentul acesta care consumă ființa umană a secolului XXI, respectiv modul în care oamenii ajung să fie singuratici și cum pot să își revină.
Prin câteva observații, în timp, am ajuns la concluzia că singurătatea se cronicizează cu ușurință și că își face loc în sufletele oamenilor, pe care le corupe, le influențează, le dictează comportamentul, ducând la adevărate depresii, nevroze sau psihoze sufletești. Singurătatea aceasta este ca un cancer al sufletului, ca o tumoare, ca un parazit care te sfâșie și provoacă o suferință insuportabilă, infernală, ce nu ar trebui suportată de nicio vietate, care, mai mult, dorește să își păstreze sănătatea mintală… singurătatea nu vine cu gânduri pașnice, ci cu arme de distrugere în masă.
O superficială diferențiere se face în ziua de azi între singurătatea fizică și cea sufletească. Cu toate acestea, diferențierea se face greșit. Cel mai adesea auzim oamenii spunând că singurătatea spirituală nu are legătură cu cea fizică. E adevărat, totuși, faptul că singurătatea fizică poate să fie complet diferită de cea spirituală, însă doar dacă aceasta este voită. Astfel, putem afirma că singurătatea sufletească și cea fizică nedorită sunt similare; că ambele duc la nebunie dacă sunt prelungite prea mult timp. Ba mai mult, chiar și cea voită poate să ducă la tulburări ale minții, dacă este prelungită excesiv. Acestea fiind spuse, permiteţi-mi să ilustrez similitudinea printr-un exemplu: dacă un om rămâne singur pe o insulă pustie, știm sigur că își va pierde mințile, că va începe să halucineze, că se va animaliza sau că va încerca să se sinucidă. Ei bine, acestea pot fi rezultate și ale singurătății spirituale – chiar și aceasta poate să ne distanțeze de umanitatea din noi, pot să transforme o persoană într-un individ grobian sau să îl conducă spre calea compensației sau a sinuciderii. Degeaba suntem înconjurați de oameni, dacă interacțiunile cu ei nu înseamnă nimic pentru noi, dacă aceste interacțiuni sunt lipsite de sens. În acest caz, „simplul” sentiment de singurătate poate fi la fel de nocivpentru sufletși minte, precum este și singurătatea fizică. Știm, datorită psihologiei, că în esență, creierul uman nu poate să facă diferența dintre ce se întâmplă cu adevărat și ce își imaginează în mod verosimil.
Înainte să trec la analiza modului în care singurătatea îl pune în pericol pe singuratic, mă simt nevoit totuși să fac distanțarea dintre singurătatea fizică și cea sufletească. În acest sens, vreau să îl amintesc în acest eseu pe psihanalistul Carl Jung, care spunea că omul se simte singur, de fapt, datorită incapacității de a comunica cu ceilalți oameni și de incapacitatea acestora de relaționare cu acel om. Însă simt nevoia să atrag atenția asupra faptului că cel ce se află singur, în pustietate, poate să nu se simtă singur. Ei bine, cauza poate fi pusă tot pe seama  lipsei comunicării, dar nu între indivizi, ci între om și propriile sale sentimente și gânduri. Un om care își neagă emoțiile și gândurile, care le evită, inevitabil va ajunge la această stare de singurătate spirituală și implicit, la tulburări emoționale și psihice. În schimb, omul care se acceptă pe sine, va reuși să treacă peste decepția singurătății, avându-se pe sine drept companie, având propriile probleme de rezolvat, care necesită de fapt o scurtă perioadă de izolare; în acest sens, singurătatea este benefică. De asemenea, singurătatea poate fi benefică și din perspectiva unui introvertit, care are nevoie de momente de solitudine pentru a se reîncărca.
Înapoi la singuraticul social, am ajuns la concluzia și la nevoia de a afirma că acesta este de fapt într-o primejdie mai mare decât cel care este constrâns de circumstanțe să nu își împartă proximitatea cu alte suflete. Singuraticul social nu este constrâns de împrejurări la solitudine, cel puțin nu voit, direct și nu în mod conștient. Omul acesta se retrage din societate, nu fizic, ci sufletește, se retrage în adâncurile propriei persoane, iar dacă acest lucru se întâmplă după mult timp de la ultima identificare cu sinele, singuraticul își va da seama că în acele părți nu există plăcere, odihnă sau liniște. Ei bine, acesta este un motiv perfect pentru singuratic să fugă de creaturile ostile pe care le găsește, și să își caute alinarea în exterior, chiar dacă de fapt, ar trebui să încerce să îmblânzească fiarele. Ce e mai rău este faptul că în exterior, alinarea nu o va mai căuta în alți oameni, căci și aceștia, în viziunea singuraticului, sunt la fel de ostili; am putea spune că odată ce ne despărțim de profunzimea sufletului nostru, creaturile acestea întunecate și malefice pun stăpânire pe filtrele conștinței noastre. Fiind pierdută încrederea în alte persoane, singuraticul social încearcă să compenseze, astfel, alunecând în depresii cumplite, adicţii cât mai variate( alcool, calmante, sex, mâncare, psihedelice etc.), poate să ajungă să își prefere visele sau halucinațiile, iar în cazurile fericite, lumile ficționale din cărți sau jocuri video – toate acestea,mai puțin realitatea în care se află.
Am putea acum să spunem că, de fapt, singuraticul social este constrâns să fie singur, dar nu de lipsa totală a sufletelor ce îl înconjoară, ci de superficialitatea și ignoranța proprie și a celor din jurul său, care nu îl ajută să își satisfacă nevoile sufletești așa cum ar trebui. Această singurătate este adesea înecată în alcool sau droguri, așa zisele „calmante”, care opresc sufletul din zbuciumul său constant, sedându-l. De fapt, prin aceste „calmante” nu facem altceva decât să ne ignorăm în continuare starea, ceea ce poate părea o metoda bună pe termen scurt, dar astfel, singurătatea nu este eliminată din sânge, chiar dacă aceasta este impresia dată de astfel de ușurări momentane, care acutizează singurătatea.
Deci, rădăcina singurătății este de fapt ignorarea unor sentimente și încercarea constantă de a ne îndepărta de propria persoană, de propriul suflet. Ceea ce ignorăm de fapt sunt acele defecte ale noastre de care ne temem și datorită cărora îi ținem și pe ceilalți la distanță. Dar acești demoni trebuie înfruntaţi și îmblânziţi. Nu putem să ne lăsăm conduși de ei, întrucât aceștia evidențiază doar lipsurile noastre. Iar dacă simțim că nu ne putem descurca cu ei, trebuie să ținem minte că poate cineva ar reuși – un prieten apropiat, un psiholog, persoana iubită sau cineva care ne cunoaște în profunzime. Scuza că îi protejăm pe alții de noi înșine este doar un mecanism imatur al fiarelor din capul nostru, ce vor să ne consume.
În cele din urmă, trebuie amintit nivelul mare de toxicitate al ignoranței și al superficialității, care par a fi caracteristicile principale ale societății de azi. Aceste două atitudini, însă, față de noi înșine și ceea ce ne înconjoară, stau la baza problemelor societății noastre și, în principal, la baza problemelor sufletești din ziua de azi. Problematica atitudinii cu care ne raportăm asupra propriei persoane și asupra exteriorului o voi aborda într-un alt eseu, dar până atunci, ar fi important sa învățăm să nu ne mai ignorăm pe noi înșine și pe cei care au nevoie de ajutor.
Acestea fiind spuse, vă urez tuturor o singurătate cât mai ușoară.

 

George Willy Cristea este un student clujean, pasionat de psihologie și literatură, plăceri pe care încearcă să le îmbine în arta sa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*