Eu nu m-am pregătit de ploaie,
Când ți-am dat voie să intri-n inima mea.
N-am avut umbrelă, nici pelerină
Căci n-am știut ce fel de furtună ai putea să provoci.
Sufletul nu mi-a fost încercat,
Căci vezi tu, el n-a cunoscut decât soarele,
Și totuși,vocea ta mi-e tunet,
Iar în ochi mi-ai pus fulgere
Și-n inima veșnică fremătare
A unei tornade fără sfârșit.
Îmi ești muză,
Prea mult așteptată ploaie în deșertul
Ce-a fost cândva mintea mea.
Le-ai răvășit tu singur pe toate,
Precum vântul împrăștie tot ce-i iese in cale.
Și-acum, de câte ori aud murmurul furtunii
Îmi apari în față
Efemeră încercare a unei amintiri estompate
Blurate de ceața ce-ai pus-o între noi
Ca să nu te mai pot vedea
Și să te uit.
Dar nu-ți dai seama tu oare,
Că ploaia va începe mereu?
Și precum ea este veșnică-n circuitul naturii,
Așa mi-ești tu veșnic in amintire,
Și-n gând.
Versul mi-e chemarea,
Spre o ultimă furtună ce-am simțit-o amândoi.

 

Ionela Man