Am nevoie de o viață

"în Texte/Poezie și literatură" by

Era inevitabil să nu se întâmple să merg astăzi în camera ei, să îi simt amintirea cum îmi trece prin piele, cum mirosul încă mai persistă, să şterg praful de pe toate albumele ei preferate, de pe jurnalul ei. Îl deschid şi citesc. Niciodată nu începea cu “Dragă jurnalule”. Poate fiindcă nu îi era drag, poate fiindcă era o formulă prea clasică, prea monotonă. “Astăzi am decis pentru mine. Pentru prima dată. Pentru prima dată simt că ar trebui să o fac, fără remuşcări, fără să mă gândesc la consecinţe. Fiindcă aşa trebuie. Aşa am să îi spun şi lui Hellen, va înţelege de ce am făcut-o, când va veni momentul. Iar acela va veni…”

Am închis jurnalul și am început să vărs lacrimi reci. Îmi spunea că lacrimile mele sunt semnul ei de viaţă. Că încă mai trăieşte, undeva. Mi-am pierdut speranţa? De 11 ani, nici măcar o secundă. Dar ea şi-a pierdut speranţa? Poate că da. Sau poate a lăsat-o aici, în camera ei, pe praful de pe jurnalul ei intim.

Îi plăcea muzica folk. La nebunie. Poate doar asta am moştenit de la ea. Îmi amintesc serile noastre de sâmbătă, când începea să îmi cânte la chitară. Îmi amintesc şi câte lacrimi îi picurau din ochi la refrenul fiecărei piese. Îmi spunea că una e pentru mine, iar cealaltă e pentru speranţă – speranţa că n-o să iau aceleaşi decizii ca şi ea.

Îi văd chitara chiar aici, cu numele ei pe ea. “Hellen”. Îi plăcea la nebunie numele acesta. Îi sclipeau ochii de fiecare dată când mă striga, dar sclipirea aia se transformase în durere. În moarte. Într-o speranţă în care nimeni nu mai crede. Doar eu cred. Cred că încă mai trăieşte, sentimental, prin toate amintirile şi lucrurile lăsate în camera aceasta. Nu pot sta mult timp aici. Simt cum mă presează timpul; totul se întâmplă atât de repede. Ies pe balcon.

A, da, exact la timp. Mă sprijin de balustrada balconului, îmi aprind o ţigară şi încep să o ascult. Nu, nu vocea mamei din mintea mea, ci pe ea. Cine e ea? Sincer, nu îi știu numele. Ştiu doar că în fiecare zi, la 18:45 iese pe balcon, recitând poezii. Nu i-am văzut niciodată faţa, stă tot timpul cu spatele la mine. Cred că am suparat-o cu ceva… Tot ce e posibil!

Ea era o apariţie. Era creaţă și roşcată, cu o voce pe atât de puternică, pe cât de plăcută. Sunt curioasă astăzi ce-mi va recita. Data trecută am ascultat-o de la fereastră, recitând poezii patriotice de Coşbuc. O alegere puţin înţeleasă de mine, nu pare a fi persoana potrivită. Astăzi a ales să fie diferită, a ales câteva fragmente din “Cantosuri domestice”. De unde mi-am dat seama? Nu ştiu, poate mă pricep la ghicit; sau poate îmi plac scriitorii contemporani? Sau poate, am dat la nimereală! Am să aflu vreodată răspunsul? Poate.

De ce mi-aş pierde speranţa? Nu ştiu.

Tu conţii seri ca astea în acelaşi mod misterios în care banalul iribal conţine mii de baloane:

E de ajuns ca vântul, venind puternic pe MihaiViteazu înspre calea dumbrăvii,

Să sufle în tăcerea ta, pentru ca pelicula ei fină să curbeze

Şi mii de baloane să îşi ia zborul dintre noi să îşi coloreze seara.”

Am văzut-o. S-a uitat cu coada ochiului la mine. Destul de bizar, nu i-am făcut nimic.

Nu e nimeni în staţie la 17, cât e, şi trei minute, şi la cât vine, la şi cinci.

Aşteptăm, tăcerea creşte între noi într-un mod plăcut

Vântul înnebuneşte şi se repede cu urgie şi o curbează într-un uriaş balon

De hubba-bubba, de care ne prindem cu mâinile şi începem să ne ridicăm.”

Deodată, s-a oprit. Şi-a şters o lacrimă de pe obraz, cred. Îi suspina vocea la ultimul vers. După câteva secunde de aşteptare, se întoarce spre mine. Şi o văd. Îi văd ochii verzi, atât de pătrunzători, atât de profunzi. Parcă m-a posedat doar cu câteva secunde pe care le-am petrecut uitându-mă lung la privirea ei. “Timpul, Hellen, timpul este cel mai preţios lucru pe care un om îl poate avea. Să nu îţi pierzi niciodată speranţa în timp, el e cel mai bun prieten. Împrieteneşte-te cu timpul. Îţi va oferi multe.” Şi-a mai şters două lacrimi, şi-a luat cartea şi a plecat.

Iar eu am rămas, într-un fel, confuză. Am aşteptat atâta timp să se întâmple ceva, să apară o minune, să aflu un adevăr bine ascuns de când a murit mama. Poate ea mi l-a spus chiar acum. Timpul. Dar timpul trece aşa de repede. Nici nu pot să mai gândesc, să rad, să suspin. Aşa că sentimentele mele au decis să plâng. Prima lacrimă pentru ea, necunoscuta, a doua pentru ea, mama.

Iar a treia mi-a stins ţigara…

 

Florina Dan, 17 ani, elevă, uneori cufundată în realitatea prezentă. Îi place arta, scrie de când (nu) se știe și se plimbă cu teatrul de mână, încercând să se (re)găsească.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*