Participant la Marea Unire

"în Din istoria României/Texte" by

Am plecat odată cu zgomotul asurzitor al şinelor de tren, lăsând în urma noastră o linişte aproape inumană în frumosul nostru oraş, Clujul unguresc, ce în curând avea să nu mai fie numit astfel. Lacrimile-mi sărate se prelingeau pe obrajii îmbujoraţi, amestecându-se cu indescriptibilul fior pe care toţi cei din compartimentul meu îl purtau pe chip şi în toate membrele lor, nefiind siguri dacă ar trebui să plângă sau să râdă şi să cânte, să strige din răsputeri tot ceea ce inima le dicta. Eram înnebunită şi priveam cu atât de multă ardoare, în dimineaţa aceea glorioasă și îngheţată, incredibila frumuseţe din spatele geamurilor albe. Mureşul curgea şi el, cu un debit crescând, parcă punând trenul la încercare; însă vagoanele înaintau într-un marş domol spre ceea ce numeam noi centrul spiritual al Ardealului, unde prima Unire din 1600 condusă de Viteazul Mihai, a dat frâu liber conştiinţei noastre istorice care acum, după atâtea veacuri, se manifestă în cel mai falnic mod cu putinţă. Şi deşi eram cu toţii tineri, deşi se credea ca nu am putea înţelege adevărul absolut şi nu am avea cum să excedăm raţiunea noastră copilărească, nu îndeajuns de dezvoltată după anii grei din timpul războiului, după pierderea atâtor prieteni, familii, după nimicirea atâtor idealuri și principii, eram cei care am părăsit cel mai rapid căminul călduros și primitor, ne-am confecționat drapele, am citit pe răsuflate ziare, cărți, memorii, am compus poezii şi cântări, ba chiar ne-am ţesut costume cât mai veritabile şi fără nicio urmă de îndoială am plecat, mărşăluind, aplaudând, spre gară, să ajungem la timp, la ora prânzului, sâmbăta în locul ce avea să formeze tot unitarul acestei naţiuni pline de dar; această naţiune care nu cere decât dreptate, în urma sângelui vărsat, în urma suferinţei inimaginabile, care ne-a spulberat copilăria şi liniştea atât de jinduitoare. Da, aceştia suntem noi; aceasta este Alba Iulia; trenul a oprit.

Păşeam odată cu soldaţii şi strigam toţi într-un singur glas, cu versurile lui Eminescu întipărite în minte: ,,De la Nistru până la Tisa, peste mormintele copiilor şi fraţilor noştri, o singură flamură fâlfâie, o inimă bate.” Dacă aș fi considerat  fericirea pe care am resimţit-o când am auzit veştile de pe front, cum că Imperiul Austro-Ungar se descompune, aceste veşti bune despre rebeliune nu se comparau cu efervescenţa inimilor noastre, a suflului nostru din faţa Cazinoului Militar, proclamat ,,Sala Unirii”. Era totul adevărat? Atât de multe culori, și totuşi o singură dorinţă; atunci, în faţa noastră erau semnate prevederile statului nostru naţional, singurele aspecte la care visau și copiii și tinerii și părinţii, şi bunicii români: votul obştesc, direct şi egal al ambelor sexe, libertatea propagandei şi a presei şi minunata Reformă Agrară. Şi s-a întâmplat şi s-au aşternut 1228 de semnături pe foile acelea glorioase. Unirea românilor a fost consfinţită; ceea ce părea pentru noi o utopie de atâtea decenii, a devenit un minunat adevăr, o prea frumoasă realitate. Empatizam cu sute de oameni şi ovaţiile lui Vasile Goldiş erau pentru noi hrană a sufletului. Câtă aclamaţie şi câtă fericire când în faţa noastră apare Iuliu Maniu. Oameni de cultură, episcopi, delegaţi oficiali, săteni și orăşeni, toţi formau acum o veritabilă contextură. Ne strigam şi ne iubeam regele, numindu-l cu un patos extraordinar regele Marii Uniri. În prima zi de iarnă şi norii exclamau în pas cu noi, acoperind Alba-Iulia cu o pătură de un alb imaculat, prevestind pace și libertate.

Am privit, am simţit şi am vibrat, apoi, săptămâni întregi. Am crezut vreodată într-un spirit comun? Într-o idealizare atât de puternică a dorinţei noastre supreme? Nu, nu am fi crezut şi nici nu am fi avut cum dacă nu ne-am fi aflat acolo. A fost o efuziune copleşitoare festonată cu milioane de lacrimi. În acea zi, fiecare dintre noi a fost înzestrat cu o trăire divină. S-a votat pentru viitor, s-a realizat energica dezrobire de trecut şi toţi cei ce vor trăi după noi, toţi cei ce vor călca pe aceleaşi meleaguri pe care am călcat şi noi, vor resimţi o urmă de scânteie în sufletul lor, de fiecare dată când imnul României va răsuna în fiecare zi sfântă de 1 Decembrie, căci România nu e numai o ţară, ci un adevăr uman, un simbol a tot ceea ce s-a petrecut înainte de prezentul senin.

 

 

Mara Muntean are 18 ani, este elevă la Liceul Teoretic “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Se îndepărtează de prezent și realitate prin versuri, dar observă și critică contemporanul prin proză. Se consideră o estetă, este într-o fugă continuă după absolut și după chintesența sufletului. Viitorul îi este străin, dar speră că va ajunge să aibă o meserie care să se bazeze pe exprimarea frumoasă.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*