Lumea mea

"în Texte/Poezie și literatură" by

Mergând pe drumul sufletelor îmi imaginam cum ar fi să pot sări de pe un vârf de viață verde într-altul, cum ar fi să pot să ridic cu privirea valul curgător din nesfârșita margine a cărărilor, cum ar fi să simt din nou iubirea de altă dată… Doar cerul îmi știa chemarea și doar norii blânzi îmi purtau cu mândrie trecutul, succedându-seodată cu mine prin toate stările subconștientului uman, de parcă ar fi fost însăși povestea vieții lor. Priveam prin fereastra autobuzului cum omuleții cei zglobii cutreierau  drumurile nesfârșite și încurcate, fără a cunoaște direcția potrivită, pierduți în voia destinului. Nimeni nu știe nimic, lumea-i cu ochii închiși și cu sufletul cârpit  cu bucăți de speranță,  bine conturate, dar totuși prăfuite. Gheața care se abătuse asupra imaginației mulțimii, parcă prinsese curaj. Această aprofundare a tablourilor vii și schimbătoare ar îmblânzi până si valul bătrâneții, aspru înarmat. Nu trebuie să ai ochi de vultur pentru a vedea  fericirea adevărată, ci trebuie doar să ai puterea de a sparge lacătul ce-ți împovărează libertatea gândurilor.

Cu toate că modernismul te prinde în lasoul lui,  pe jumătate parfumat, pe jumătate ghimpat,  iar timpul ți-a devenit o barieră, nu uita niciodată să aspiri spre știința picăturilor lumii, în adevărata lor maiestate, măcar pentru o clipă, scursă din rămășița timpului rămas pentru a putea simți dincolo de realitate. Spre absolut. Dacă ai putea privi spre pânză soarelui  care completează aceste picături în miez de zi, dacă ai putea privi spre umbra sentimentală a munților care, în unele locuri, acoperă această pânză,  poate prin ea, ai reuși să-ți descoperi adevărata putere. Pânză soarelui devenindu-ți voința,  iar umbra șireată a munților reprezentându-ți cu succes împlinirea. Deci se poate. Te poți înălța indiferent de obstacolele pe care ți le-ar presăra supremația. Și până la urmă, natura ți se aseamănă:  atunci când este îngrijită, este fericită și dă roade, iar atunci când e poluată, se simte jignită – e tristă și plânge – ,  asemenea nouă, oamenilor.

Mă dau jos din autobuz,  continuând să meditez asupra naturii, a sufletului și privesc asupra falsei bucurii din privirea  omuleților. O, câtă tristețe… Le ascult în secret fiecare poveste în parte și rămân surprinsă de cât de diferiți suntem, dar totuși, cât de asemănători. Totul pare a fi un carusel, până și timpul pare a se distra în el, însă sufletul… Sufletul ascunde atât de multe, de parcăar fi sacul cel magic al lui Moș Crăciun, inepuizabil. Uneori îmi imaginez că eu trăiesc într-un film al unor oameni gigantici și că toată lumea asta este doar de decor, că nu există în realitate. Deși pare egoist, realizez că doar eu trăiesc cu adevărat, căci în momentele în care nu simt întreaga lume, chiar și pe cea pe care ochii mei nu mi-o pot dezvălui, îmi imaginez că doar ce văd eu reprezintă de fapt lumea, întreaga existență capabilă de a fi descoperită doar de mine, întregul film al altei lumi necunoscute. Și poate nu doar eu simt asta… Cine știe!? Ajung la școală încărcată sufletește și încerc să le dau și altora câte o bucățică din cea mai luminoasă parte a sentimentelor mele, pentru a  da jos valul tristeții. Un zâmbet furat este încă un suflet de omuleț salvat,căci doar zâmbetul te mai ferește de primejdie și te ajută să patinezi până la destinația mult visată. Clepsidra educației s-a scurs într-un moment și astfel am putut merge înapoi spre casă, absorbind din nou misterul lumilor. Când am ajuns în propriul  refugiu de odihnă, unde mă așteptau cu sufletul la gură cei mai dragi omuleți care au intrat pe poarta lumii mele, le-am zâmbit și le-am descris plină de speranță un nou capitol din cartea vieții mele. Și din senin, parcă totul se schimbase și un nou sens al existenței se juca asemenea unui copil în fața ochilor mei. Mă simțeam de parcă m-aș fi născut din nou… Picăturile de rouă traversau curcubeul. Culorile calde îmi străpungeau privirea pierdută în necunoscut. Licuricii izvoarelor îmi șopteau că iubirea sufletului este legenda propriei creații,dar gândurile, însă, mă purtau spre ușa albă din colțul noului univers, ușă pe care scria cu litere pictate, îngerești „Visează, căci visele pot fi Raiul din inima și mintea ta. Doar ele îți pot aduce ceea ce realitatea nu îți poate oferi”.Stau o clipă, poate două, iar apoi privesc în partea întunecată din dreapta ușii…Un fior rece îmi cuprindea tot corpul și  tresar… Închid ochii alte câteva clipe, strâng strașnic din dinți, iar când îi redeschid, ușa se îndepărtează. Am reușit să înving întunericul de început, ajungând într-o cameră albă, în care ori de câte ori mă gândeam la ceva după care mintea mea tânjea cu atâta înflăcărare mută, gândurile mele prindeau viață, totul devenea asemenea unui infinit atins cu multă gingășie. Camera cea albă începea să înflorească, iar ochii mei încărcați de emoții copleșitoare oricărui suflet  vedeau tot ce inima și-ar putea dori. Poate unele lucruri pot fi explicate, poate altele pot fi doar trăite, însă numai sufletul le poate înțelege pe toate. După câteva minute de extaz, mi-am îndreptat privirea înspre covorul roșu asemenea petalelor sângerii ale apusului, care mi-a apărut brusc sub picioare. Era un covor cu totul și cu totul magic. În acea clipă inexplicabilă, în mintea mea și-a făcut apariția o singură persoană. Ploua cu petale de sunete muzicale. În fața mea, stând pe o bancă pictată modest, era un omuleț bătrân, cu barba albă și lungă, încărunțit de timp și de greutățile vieții anterioare, dar totuși, care zâmbea,emanând o armonie și o iubire neprețuită. Am simțit cum inima  ducea o luptă în pieptul meu de parcă  dorea să devină un modest „explorator de nou”. Nu îmi venea să cred.Acel omuleț era chiar bunicul meu. În clipa aceea, el m-a îmbrățișat, iar îmbrățișarea aceea mi-a reîntregit sufletul și m-a ajutat să îmi recâștig fericirea de mult fărâmițată de nemiloasa singurătate din mulțime. Mi-am făcut curaj și am rupt tăcerea, spunându-i cât de incompletă e lumea mea fără el. După un șir lung de conversații emoționante și de îmbrățișări împovărate de lacrimi și de dor, bunicul mi-a oferit un cadou, și anume, o minune muzicală, adică o vioară, cu promisiunea că ne vom revedea și că mă va învăța să răspândesc alinarea produsă de sunetele calde ale viorii; când să-i mulțumesc, un glas gros, tremurând, dar în același timp familiar, nu încetă să apară. „E timpul!E timpul pentru școală! Trezește-te imediat!”Atunci, totul s-a amestecat într-un vârtej încețoșat. Nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine. Mi-am închis ochii scăldați în lacrimi fierbinți, iar când i-am deschis, înaintea mea a apărut un loc familiar privirii mele.Eram înapoi în camera mea. Tatăl meu stătea lângă pat și încerca să mă aducă înapoi în vechea mea lume pentru a merge la școală. Atunci mi-am dat seama că visasem totul. Oare când s-a scurs timpul? Ce ciudat.

La început am fost înfășurată de tristețe, deoarece firmiturile de timp, petrecute alături de bunicul meu, s-au epuizat… însă după o perioadă, mi-am dat seama că ar trebui să continui să ating imposibilul, atât în lumea reală, cât și în lumea viselor.

Cât timp crezi în tine, nicio lume nu are limite sau nicio dorință nu poate rămâne de neîmplinit.

Roxana Ernst

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*