Pe un raft uitat de soartă,
Într-o casă prăfuită,
În odaia-ntunecată
Stătea-nclinată-o sticlă.
Și-n interiorul ei sclipea
Ceva ce n-are pereche
Un suflet mic, alb ca o stea;
El stătea de veghe.

 

La capul unei fete dragi,
Ce din vioară obișnuia să cânte,
Dar acum ea tace în priviri vagi
Și se aude încet un trist glas
Înecat în hohote.

 

Antidot pentru tristețe,
Doar un ghem angelic de surâsuri
Explodând ocazional în zgomot
Tace, înghețat de friguri.
Căci a ei inimă e congelată
Polul nord nici nu visează
Așa frig, ce arde carnea,
Chiar când soarele iluminează
Și nu vede nicăieri calea…

 

Antidot pentru surâsuri,
Set macabru de grimase.
Arde focu-n vine tare
Curg din ochi săruturi grase.
Și se pierd incoerent în timp.

 

Și-un suspin ea scapă lin
Printre gânduri sufocate
“Oare tu o să mă ții în brațe
Când antidoturi noi n-o să mai fim?