Mai toarnă-mi,te rog, un strop de fericire… Mia

"în Texte/Poezie și literatură" by

‘’Vârtej de umbre moarte. Înghețul lui Aprilie pe fond de primăvară acoperă pajiștile satului. E un fel de primăvară trecută…moartă. Aud voci. Ecouri care îmi urlă în minte, se auzeau acum în exterior, afară.Câinii se zbat în lanțuri grele ca de plumb și își strivesc măselele udate de ploaia glasului insistent ce-l cheamă pe omul-pământ, pe stăpân. El doarme. E cufundat în vise de praf, în jur plutește o atmosferă mută, de piatră. Nu aude vocile. Nu aude vocile din capul meu. Eu nu dorm, eu vorbesc cu necunoscutul, desenez nevăzutul si cânt simfonia monotoniei într-o seară de Aprilie. Parcă văd ceva printre ferestrele de lemn uscat, putred. Parcă e una din umbrele moarte…parcă ești tu.’’

Închid jurnalul. Meditația la ore târzii nu se dovedea a fi o idee bună. E ora 3:00.Ceasul mă îndeamnă să merg lângă tata, să dorm, dar aleg să stau cu mama…să bântui printre amintiri, gânduri…aceleași gânduri. Mama avea o vorbă: ‘’Amintirile sunt leac sufletului bolnav și hrană inimii flămânde ’’. Noaptea are cea mai ciudată aromă, însă puțini sunt cei care o gustă cu adevărat. Aerul nopții odată pătruns în plămâni, nu numai că îi pictează într-un negru mat, dar provoacă dependență copilului luminii, îl transformă în praf de lună. În sfârșit, pleoapele îmi cad grele, obosite de veșnicul dans al clipitului. Mă duc să visez, căci prin vis pătrundem într-o lume ce ne aparține cu totul. De ce să nu înotăm în cel mai adânc ocean? De ce să nu plutim pe cel mai înalt nor? Imposibilul devine posibil prin vis.

E dimineață. Îmi iau cartea lui J.R.R Tolkien și mă îngrop în fantasm. Te-ai gândit vreodată cum ar fi să trăiești într-o lume așa cum ți-ai imaginat? Unde să fie magie? O lume care începe odată ce ai trecut printr-un zid, ca în Harry Potter. Sau din oglinda de la școala ta să se așterne un tunel secret sau să atingi o carte de la bibliotecă și să apari într-un alt Univers. Dar știi? Te uiți pe geam și vezi atâtea fețe triste, îngropate în griji, oameni care au uitat ce înseamnă să visezi. Chiar și o voce de copil, oricât de cinstită și adevărată ar fi, e neînsemnată pentru cei ce au uitat să asculte. Trăim într-o altă lume, ei îi zic realitate. Mie nu îmi place să îi zic așa. Realitatea e în ochii celui care trăiește. Eu mi-am creat demult o realitate a mea, pe care o ascund în interior. Acolo e diferit, oamenii se salută între ei, e multă fericire și natură. Eu nu concep realitatea de aici. Gândurile îmi sunt întrerupte de un sunet. E cineva la ușă.

-Da?

-Hei! Era Dory. Cu toții avem nevoie de cineva care să ne ofere umărul său atunci când plângem, sau să ne vindece rănile cu o vorbă. Cu toții ne dorim un zâmbet de la cineva, o îmbrățișare. Ea e pansamentul meu. M-a ajutat să mă vindec de răni lăsate de alți oameni.

-Ce faci? i-am spus uimită de faptul că intrase așa brusc pe ușă.

-Bine, am venit cu o veste ce sigur o să-ți placă. Uite!

Mi-a arătat un ziar, părea foarte vechi.

-Unde l-ai găsit?

-Bunicul meu a fost la ruine, a luat mai multe hârtii pentru foc. A vrut să-l arunce, dar am zis că-l iau eu.

Ziarul avea un aspect bătrân, se vedea asta prin prisma paginilor rupte, murdărite de timp. Dory știa că am o pasiune față de obiectele vechi. Îl iau, citesc și un titlu ciudat îmi strigă ochii. ‘’Doamna în negru’’.

-Cine e asta?

-Bunicul mi-a spus că femeia asta a fost una dintre cele mai bogate femei de pe aici. Îi spuneau așa pentru că purta mereu rochii negre, ca o văduvă pedepsită de viață.

-Oare mai trăiește?

-Nu știu, unii zic că da, dar s-a retras ca o viperă în bârlogul ei. Alții zic că nu, dar spiritul ei bântuie ruinele de sub deal.

Cine era această ‘’Doamnă în negru’’? În ziar se vorbea despre afacerile sale, nu am înțeles prea multe. Voiam să o cunosc.

-Dory, trebuie să o cunosc pe această femeie.

Îmi iau ghiozdanul, îmi pun ca de obicei jurnalul, cartea preferată, caietul cu citate, iar acum adaug ziarul vechi. Ceva se declanșase în interiorul meu. De când mă știu m-au atras lucrurile ciudate, de aceea am devenit unul. Am ajuns la casa bunicilor. Oamenii de aici mereu au fost ospitalieri, era unul din motivele pentru care îmi iubeam satul atât de mult, pe lângă poveștile pline de fantasm care se auzeau. Cândva, bunicul mi-a spus o poveste. La capătul satului se afla o poiană numită Poiana Zânelor, nume dat de faptul că odată au trăit zâne pe aceste meleaguri. Erau femei înalte, cu părul lung și bogat, trupuri voluptoase ca de porțelan, ochii pătrunzători, dar reci, ca de sticlă. Era vremea în care oamenii duceau oile în munte. Un cioban, aflat în comuna de lângă satul meu, le-a văzut pe acele creaturi, însă de atunci a rămas orb. Zânele i-au furat ce avea mai de preț, vederea, lăsându-l în întunericul nemilos.

-Mia, ce faci? Cum ești? Vrei o prăjitură? Erau vorbele cu care bunica lui Dory mă întâmpina mereu. Valea Mare, chiar dacă era un sat mic, ascundea suflete mari în brațele sale. Dintotdeauna cel mai mult m-a atras la oameni simplitatea, modestia și bunătatea, însușiri pe care le găsești în orice om de aici. Iau prăjitura. Era de mere,specialitatea casei.

-Aș vrea să vă întreb ceva. Cine era ‘’Doamna în negru’’ ?

Zâmbetul de pe fața bătrânilor a murit. O tristețe s-a pictat pe fața lor, lăsându-i vagi și seci.

-Mă scuzați…

– Ea trăiește. Numele ei adevărat e Rezi. A fost cea mai frumoasă fată din satul acesta. Avea un păr castaniu, ochii verzi, parcă ascundea pădurea în ei, avea o piele albă ca de marmură și niște mâini reci. Toată lumea o îndrăgea, a rămas orfană de mică, însă destinul i-a adus un om nepotrivit în cale, schimbându-i percepția despre iubire. Ea nu crede în iubire. Detestă tot ce e frumos și afundă tot ce e colorat într-o smoală vărsată din ochii ei.

-Unde locuiește?

-Lângă ruine, în pădure. S-a izolat de lume, trăiește singură în întunericul său. Unii zic că a fost blestemată, alții o numesc vrăjitoare…Nu am mai văzut-o de mult timp.

Am mers acasă. În capul meu se formase un ocean de frământări. Îmi doream să o cunosc. Voiam să-i știu povestea. De ce s-a izolat? De ce nu mai iubește? De ce a permis acelui om să-i schimbe viața? De ce are o bătrânețe tristă când putea să aibă nepoți acum și să fie fericită spunându-le povești la lumina focului? O mulțime de întrebări care erau flămânde de un răspuns. Mi-am propus să merg, să o caut singură.

În fața mea erau ruinele sculptate în inima crepată a unui munte. Bunicul mi-a spus multe povești legate de ele. Aveau un aer misterios, erau speciale, pentru mine era ‘’acasă’’. Veneam des să fac poze când eram mai mică, mă plimbam des pe aici…devenise locul meu preferat. Numai stâncile îmi știau durerea și bucuria. Îmi plăcea să le privesc, îmi dădeau putere.

Am ajuns. Casa doamnei Rezi se află în fața mea. O casă veche, de lemn, cu un copac ce se agață de acoperișul ei. Parcă era din altă lume. Ferestrele erau mici, abia cât să poată pătrunde o firimitură de lumină. Bat ușor cu degetele înfiorate în ușă. Nu răspunde nimeni. Unde eram? De ce n-am mai văzut casa asta până acum? Parcă a căzut din cer sau s-a înălțat din Iad. Vântul rece îmi lovea pielea, eram cuprinsă de un fior. Mirosea a moarte. Ușa se deschide.

-Doamna Rezi?

Camera era luminată de numeroase lumânări, era o atmosferă funerală. Pășesc încet pe scările de lemn sec, sperând să o văd. Doar ecoul îmi răspunde înapoi. Nu era nimeni. Pe o noptieră cu rădăcini înfipte în podea, găsesc un jurnal murdărit cu lut. Îl iau și citesc:

‘’Azi ne vedem, dragul meu, la un pahar de fericire. Parcă îți văd și acum buzele brăzdate de ploi, ochii înmuiați în smoală și mâinile care mă cheamă…oh, ieși din capul meu, umbră veche! O iluzie. Niște poze colorate îmi trec prin minte. Sunt eu cu tine…la ruine. Mai știi? Mai știi râsul tău colorat și privirea mea cuprinsă de fiori? Te priveam cu poftă. Ochii mei vorbeau cu ai tăi…dar ai tăi nu vorbeau. Ai tăi erau muți. N-ai știut să mă citești, dragul meu. N-ai știut să mă scrii, să mă compui. Am fost ca o poezie fără noimă și sens, dar privindu-te mă regăseam în brațele tale…care deseori erau doar niște crengi agățate de un trup rece. Te aștept pe podul din fața casei tale.Voi privi apa așteptându-te să vii. De multe ori mi-a vorbit de tine, totul îmi vorbește de tine. Podul pe care stau îmi vorbește despre pașii care i-au conturat trupul. Ești basm negru. Ești fătul unei morți lunatice. Ești încă prințul unui întuneric ce își are stăpânire peste mintea mea. Ești veșnicul strigoi. Ești nebunia unei fecioare. Ești sunetul unei viori de pământ. Sunt nopți în care îmi ești vărsat pe retină, nopți în care te simt. Îți simt parfumul de țigară din păr, atingerea de copil bătrân, ochii ce mă doreau…vedeam plumb în ei, ești prea mic ca să-l porți și totuși mare într-un Univers scris pe hârtie. Mâinile tale, talismanele mele…fantezie agățată de degetele violoniste, șarm îngâmfat, album de vise. Mai toarnă-mi, te rog, un strop de fericire… ‘’

Închid jurnalul. Femeia asta era ca un manuscris de poeme negre. Să îți petreci toată viața în cavoul urii, era pură sinucidere și totuși iubirea ne schimbă. Unii oameni vin în viața noastră sub forma unui cadou, alții sub forma unei lecții. Sunt oameni care nu acceptă realitatea, oameni ca doamna Rezi, oameni ca și mine. Să rămâi blocat în trecut, e ca și cum ai renunța la tine, omul din prezent și l-ai omorî pe omul din viitor. Toate astea datorită amintirilor, datorită unui om. Oamenii sunt magie. Te pot vrăji în așa fel încât să devii dependent de ei. Atunci te transformi. Devii asemenea omului care ți-a furat sufletul într-un mod victorios și a fugit cu el în bezna unei lumi moarte. Ești om mort, dar totuși viu. Respiri, dar totuși nu trăiești. Ești ca o marionetă, controlată de propriile emoții. Uneori suntem cei mai mari dușmani ai noștri .Cea mai grea luptă e cea purtată cu tine însuți.

Aud scârțâitul unei uși vechi.

-Of, of, Mendy dă-te jos!

Mendy era pisica ei neagră, care se pare că a fost cu mine în tot acest timp. Era agățată de canapeaua de un negru lucios. Nu știam dacă să mă ivesc, sau nu. Îmi era frică. Mă gândeam, dacă se va supăra că am intrat în casa ei fără ca ea să știe. Totuși, curiozitatea îmi era prea mare, ca să ratez ocazia de a vorbi cu ‘’Doamna în negru’’.

-Ăăm, bună!

-Tu cine ești?

-O iubitoare de lectură neagră.

-Să ghicesc că mi-ai citit jurnalul. Ai mâinile murdare cu lut.

-V-am atins sufletul?

-Mi-ai atins viața. Poftim, hai la un pahar de fericire. Ce vrei să știi, domnișoară?

Avea ochii blânzi. Lumea o vorbea de rău, dar ochii ei o vorbeau de bine. Prea frumoasă. Avea o frumusețe albă și o viață neagră.

-Vă place mult negrul, așa-i?

-Negrul e cel mai bun prieten al meu, e un mod de a trăi, mă reprezintă. Negrul mă liniștește.

-Și albul?

-Nu e pentru mine, albul e pentru oamenii fericiți.

-Nu sunteți fericită?

-Sunt fericită. Viața nu e doar despre suferință. Apa, luna, florile, pădurea, animalele, scrisul, toate mă fac fericită.

-De ce oamenii vă numesc astfel? De ce ‘’Doamna în negru’’ ?

– E un pseudonim. Mi-a spus așa un om nepotrivit…

-E vorba despre ‘’El’’ ?

-Da, prefer să nu discut.

-Îl mai iubiți?

-Of, of, draga mea. Vezi tu, chiar dacă trupul mi-e invadat de apa rece, azi am ales să merg să mă vindec de iubire, am ales verde. Natura mereu mi-a fost și îmi este spital pentru suflet. Plimbându-mă, am trecut pe lângă locul în care ne-am cunoscut. Era sec. Copacii încălzesc umbrele noastre care se țineau de mână, s-au șters la ochi de atâtea ori încât au ramurile ude mereu, mereu. Pământul doarme, e străin…pașii noștri nu s-au mai împletit pe trupu-i fraged. E trecut…timpul ne-a lăsat reci. El nu mă mai cunoaște, eu prefer să  mă îngrop în hârtii, să mă prefac că l-am uitat, dar nici amnezia nu cred că m-ar scăpa de el. E cicatrice pe un ciot de lemn uscat, putred.

-Vă referiți la copaci? întreb naivă.

-Mă refer la inima mea.

Îmi zâmbi blând. Ridurile îi îmbrățișau ochii care se scăldau în lacrimile trecutului. Nu știam cum să o ajut. Misterios lucru, timpul ăsta, puternic…și când te joci cu el, periculos. Mi se pare înțelept să te întorci pe urma pașilor pierduți, dar nu să rămâi acolo.

-Totuși, mai toarnă-mi un strop de fericire…întrerupse tăcerea, urcându-și privirea spre cer.

 

Filipoiu Maria-Rodica

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*