Copacu' Vieții

Racordat la natură,
la copacu’ vieții,
de-o creangă,
atârnat c-un ștreang,
în copacu’ morții,
Racordat la natură…
o pinata-n jalnică postură.
Făceam alpinism pe copac ș-am ajuns fruct,
că mă racordai la el fix pentru siguranță,
că dacă cad să nu mă sparg la față;
Voiam ascensiune și-am alunecat
și-mprejur, de gât, ștreangu’ mi s-a-ncordat

Nu, copile autist,
nu-s plin cu bomboane.
Degeaba dai cu bățu-n eu,
Că poate-oi scoate mațu’ meu,
Am mâncat ca un tirist,
trei cutii de crutoane.

…iar atașamentu-i ștreang,
ni-l legăm din prostie.
Racordarea-n viață-i pură nebunie…
Iar omul nu vede că-i nătâng
și viața-i cauza morții,
iar noi nu schimbăm sorții..

Ş-atașamentul ne sufocă,
iar noi nu mai trăim prezent,
ci doar, în moarte amintiri,
ce creierul evocă
din milioane de frânturi.
Şi ne uităm pe firmament,
dar nu ne ridicăm,
căci noi doar stăm și ne mirăm
dacă avem ce pierde.
Şi chiar și asta dacă știm,
cu ce să ne dezmierde?
Iar dacă stăm să ne gândim,
noi nu avem ce pierde.

Dar omul nu poate să știe că nici măcar pe sine
nu-i capabil controla și nici a se deține.
Totuși dac-ar fi așa, atunci și-ar controla chiar moartea
și-ar scrie singur, de la cap la coadă, cartea.

Iar dacă tu vrei să trăiești,
căutând control, greșești.
Căci nu-i alt algoritm perfect,
decât al ironiei.
Şi chit că e sau nu corect,
supus eşti existenței.

Întrucât ești condamnat
La eternitate,
Iar existența-i fără sens,
și viața este moarte.

Deci tu n-ai cum să nu exiști,
căci dac-ai desena,
inexistența ș-existența,
ca pe două mulțimi,
și definite ele fiind,
atunci ar fi disjuncte.
Deci prima nu ar exista,
căci nu-i în existent,
iar tu rămâi în condamnare
la un nonsens etern.

Robert Valentin Bencze