Confesiunile unei umbre

0
156 views

Îți urmăresc cu mare atenție fiecare mișcare. Tu nu mă poți vedea, auzi ori simți cu ușurință. Pentru a o face însă trebuie să fii la rându-ți o umbră, o umbră a cărei existență se bazează pe parazitarea vidului, unde razele de lumină nu mai reușesc să ajungă. Uneori ești nevoit să îți ferești îndurerat ochii de strălucirea fierbinte a astrului pe care îl însoțesc, căci altfel ai orbi. Eu de-asta exist. Ca să îți alin retinele arse și să te învălui în pace. Totuși, asta nu înseamnă că mă vezi cu-adevărat.

Dar cum am ajuns o umbră?

Acțiune, reacțiune. Toate faptele au consecințe – și lista de clișee ar putea continua la infinit. Problema e că nu există infinit. Fiecare clipă, fiecare zi, fiecare viață are un „end”. Așa că hai să nu pierdem timpul cu tâmpenii și să trăim prezentul odată.

Nu aș putea numi cu exactitate ceea ce m-a transformat într-o umbră și nici nu vreau să mă gândesc prea mult la asta. E o abordare cam stupidă, știu, dar, în cazul meu, cred că e un mecanism de autoapărare. Nici nu reușesc să îmi amintesc cum a început totul sau totuși să dau un mic indiciu care să mă călăuzească spre rădăcinile situației.

Dar nu poți să admiți că nu am încercat.

La început, am studiat îndeaproape comportamentul astrului sau al farului, dacă vrei; nu am ajuns la nicio concluzie satisfăcătoare. M-am demoralizat, dar am continuat să caut. Exist, atâta timp cât și farul meu există, așadar trebuie să îmi îndulcesc traiul, corect?

De-abia mai târziu am apelat la surse externe. Mi-am abătut privirea pentru o clipă de la astrul meu călăuzitor și, cu mare reținere, am examinat alte stele din jurul meu. Degeaba, însă; pe urmă mi-am dat seama de un lucru pe care ulterior îl neglijasem: pentru a descoperi cauza ce a generat ceea ce ajunsesem, eram nevoită să cer, în mod ostentativ, ajutorul. Cu un enorm efort de voință: zis și făcut.

O umbră nu vorbește decât atunci când e nevoită, iar în momentul respectiv eu mă aflam în mare descumpănă. Și uite așa am ajuns să îmi întreb, sfioasă ce-i drept, astrul : „Cum s-a ajuns aici? De ce s-a ajuns aici?

Cred că a fost prima dată când m-a remarcat și cu toate acestea,m-a privit cu dispreț și superioritate – doar are motive foarte întemeiate, mi-am spus întristată. El e cel ce împrăștie lumina, iar eu – sunt practic nimic.

Brusc, am realizat că am comis o greșeală. Trebuia să fiu mai atentă în privința cui mă adresez, dar știi prea bine cum e când ești disperat; nu gândești foarte limpede.

Pe urmă a răspuns: „Așa a fost să fie.” Și aceea a fost ultima oară când am discutat cu el.

Urmele acestui eșec au pătruns adânc în conștiința mea, la început mizând că aici aș fi găsit răspunsul. Acela a părut șah-matul decisiv, crunt, care m-a pus în mod agresiv la perete. Și, pentru o vreme, am simțit că urma să mor sprijinită de zidul acela acoperit de licheni. Timpul nu zbura, ci efectiv rămânea pe loc, în viziunea mea acum neclară. Nu te mai urmăream, căci eram mult prea prinsă în punga neagră a dezamăgirii. Practic, eram o umbră în umbră. Și am îmbrățișat aspectul acesta mai repede decât mi-ar plăcea să recunosc.

Atunci am jurat să nu mai consult alt astru, atâta timp cât voi dăinui.

„La ce bun?” mi-am spus cuprinsă de ceața celor întâmplate. Oricum nimănui nu-i pasă de o umbră. Lor le pasă doar de astre, căci acestea luminează destine; pe scurt, fac ceva util.

Ce e mai tragic: să îți pierzi speranța sau să descoperi că fără scopuri și ambiții, viața nu are sens? Eu aș zice că ambele. O umbră fără speranță e una moartă. O umbră moartă nu are scopuri și ambiții. E atât de simplu!

Din fericire pentru mine, nu eram nici pe departe moartă. Mai bine zis, mă aflam într-o stare de comă pe care am confundat-o cu iminentul deces.

Pe nesimțite, postura aceea începuse să mă obosească. Îmi puneam din ce în ce mai des întrebări și ajungeam ușor, ușor să-mi (re)descopăr scopul: să văd și să simt, să trăiesc spre a-i adăposti pe cei ce orbecăiesc prin razele mușcătoare de lumină. Un fulger a străpuns aerul în momentul în care am descoperit, nu foarte departe de mine, un alt astru, dar care, spre deosebire de cel pe care îl însoțeam eu, avea o cu totul altă aură. Energia pe care o emana m-a molipsit, în cele din urmă, să mă trezesc din comă. Și așa, totul a început să capete un cu totul alt sens.

Nu a fost o schimbare bruscă. Oh, nici pe departe! Este o zicală foarte populară în limba engleză: Small steps can lead to big changes (Pașii mici pot duce la schimbări mari)Dacă te aștepți la contrariul, vei fi dezamăgit, în cele din urmă.

Nu. Mai bine fii răbdător.

Cu toate că sunt o umbră și îți urmăresc fiecare mișcare cu mare băgare de seamă, acum am ales să–ți vorbesc, nu doar să te protejez. Ascultă liniștea, fiindcă de multe ori reprezintă cel mai bun răspuns. Numai și numai atunci mă vei putea auzi.

Și-ți va plăcea ceea ce am de spus.

 

Foto: Sharon Crețu.