Plutind în eter [6/13]

"în Texte/Poezie și literatură" by

Totul, totul… pentru atât?! Orbeşte m-am agățat de speranță, am crezut că totul va fi bine. Totul a părut lipsit de sens; chiar a fost. Cum de nu mi-am dat seama? Era atât de evident…
– Ești bine?
​Ce aş putea spune? Da, draga mea! Din călcâie până în tâmple mă inundă fericirea și uimirea, văzând ce a rămas din mine.
– Mă poți elibera?
– Cu o singură condiție.
– Care ar fi aceea?
– Nu ai vrea să știi…
​Consumate, una după alta, flăcările se stingeau. Umbrele-i dansau agitate în lumina aproape risipită. În urma atingerii ei a rămas scrum din lanțurile masive care mă țineau captiv.
– Mulțumesc.
​Abia mă pot ține pe picioare… Eliberare?! A înțeles la ce m-am referit oare? Consecințele înfiorătoare, această clipă interminabilă de dezolare doare tot mai tare. Poate a fost o iluzie, ceva scornit prin acea peliculă de pe tavanul încăperii pentru a mă sfâșia pe dinăuntru, pentru a-mi regreta decizia luată împins de curiozitate. Poate așa mi-a fost destinul, puțin câte puțin mi se dezvăluie din ce am lăsat în urmă. Mi-e greu, dar până acum ar fi fost imposibil – nu aș fi putut accepta.

​Aș face orice! Dar mai pot schimba ceva? Împotmolit și redus la tăcere de scurta eternitate a vieții pe care am uitat-o, să uit din nou totul ar fi o binecuvântare… În acest morbid infern am pășit cu un junghi cumplit, ea m-a liniștit spunându-mi că aici nimic nu doare, dar nu mi-a spus că voi fi imun atâta timp cât în brațele uitării rămân protejat de orice oroare căreia nu-i pot da crezare.
– Aş mai sta putin…
– Oricât ai nevoie.
– Vrei să…
– Te las singur?
– Nu.
– Să-ți aduc un pat?
– Ce?!
– Ar fi mai comod pentru spatele tău decât peretele.
​Am încheiat făcându-i semn din cap să se așeze. Fir-ar să fie… Întotdeauna mi-a plăcut trecutul, căci adesea prezentul e atât de lipsit de emoție. Atâtea amintiri, momente de neuitat, regrete, clipe frumoase și zile irosite – le-am avut pe toate. Timp! Mult și, totuși, atât de puțin timp… A fost doar al meu. Acea bucătărie jegoasă, cu toate farfuriile lăsate murdare în chiuvetă și cu stratul de praf aşternut în locurile neatinse, vopseaua decojită… Ce tot spun? Acel loc: fiecare dintre camere era într-o condiție lamentabilă, asemenea propriei vieți. O aşteptam; speram că mai devreme sau mai târziu voi putea da dovadă de ospitalitate. Au trecut multe zile, chiar luni, dar am aşteptat în liniște și nici nu m-am străduit să schimb ceva. Odată cu timpul mi-a trecut și intersul pentru a face apartamentul primitor și am început să mă obișnuiesc cu toate așa cum erau. Ar fi fost crimă să mut vreo şosetă sau să arunc una dintre cutiile de pizza.

​Într-o după-masă însorită, plictisit și ieșit la o scurtă plimbare prin cel mai apropiat parc, cu ochii străpunşi de lumină, încercând să-mi abțin înjurături pentru fiecare lacrimă care-mi ardea obrazul… am trecut pe lângă ei: ea avea un zâmbet inocent, el o privea cu timiditate. Se strângeau unul pe celălalt tot mai tare în brațe. Frunze purtate de o adiere lină formau cercuri în jurul lor; şi în față și în umbră erau ca unul. Trecători cu gânduri negre de amor și-n stare de reverie… Seci în judecată, lipsiți de panglici strălucind şi fără fanfară, vibrând totul în jurul lor au onorat printr-un sărut lung și câteva atingeri sensul iubirii şi l-au făcut să doară. Atât de frumos! M-am abținut cu greu să nu vomit… Am trecut în grabă mimând un zâmbet şi am salutat dând din cap – efort inutil, am fost neobservat. Convins de ce va urma din clipa în care i-am văzut, a început să-mi pară rău, dar nu au avut ei nicio vină; nici nu-i cunoșteam. Am trecut de atâtea ori pe acolo… Insuportabil! Acelaşi loc, dar alții şi alții. Printre ei am fost și eu și vor fi mulți alții.

​Până în acea seară nu am înțeles cu adevărat cât poate fi de relaxant şi liniștitor să privești ale apei valuri, chiar dacă în ultima vreme am stat mai mult pe dig decât în propriul pat. Farmecul peisajului, întregit de frumosul apus aș fi dat orice să-l prelungesc. O eternitate mi-am dorit să țină momentul! Și am ajuns aici… Impuls de moment? Lipsă de luciditate? Obsedat sau a fost doar o obsesie? Prin fum, multe lacrimi și picături de sânge… am visat-o şi am pierdut nopți la rând contemplând-o. Sub bolta cerului magic al nopții am trimis Lunii frumoase şoapte şi am rugat-o să i le transmită. Nici un semn, nici un răspuns… Am aşteptat-o atât de mult şi acum e în dreapta mea. Și oricât de des a spus că știe totul… Sigur nu ar înțelege, dar s-au întâmplat al naibii de multe!

​Rece și lipsit de viață, ajuns la mare adâncime și fără scăpare… Unde cei mai viu colorați peştişori ar fi îngroziți de pâlpâiri de lumină, ştiind că ar fi ale undițarului. Atât de aproape de mult doritele perle negre, departe de cele mai puternice raze ale soarelui, sub cele mai agitate și învolburate valuri; unul dintre cei care necontenit şi-au căutat aievea eliberarea, ajuns una cu nisipul şi cu marea…
– Deci?
​Cu vocea tremurând a continuat:
– D-deci, ce?
​O licărire de îngrijorare a apărut în ochii ei, încercând să o ignor:
– Am o poveste interesantă, nu-i aşa?

​S-a rezumat la un zâmbet forțat… Încă sunt slăbit, fără ajutorul ei nu m-aş fi ridicat.
– Hai, spuse arătând către cealaltă parte a încăperii.
– Unde?
– Vei vedea.
– Încă aștept…
​Dându-și ochii peste cap, s-a sprijinit de perete. Ceva e diferit, lipsește ceva… Ce tot fac?! Puteam fi eu în locul acelei bucăți de fier. Putea fi totul mult mai rău. A spus că nu poate interveni, dar a făcut-o… M-a mințit? Ştia că voi trece primul? Poate eu trebuia să trec primul și a încercat subtil să mă convingă. Dar de ce nu a mai spus nimic?
– O ştiai deja?
– Ce să ştiu?!
​Cu capul în pământ și brațele încrucișate ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, simt cum stoarce ultima fărâmă de răbdare din mine.
– De ce nu spui nimic?! Mi-am retrăit finalul, acum știu de ce sunt aici! Știu totul! Iar tu…
– Înțeleg.
– Atât?!
– Nu te mai apăsa pe umerii mei, doare!
– Abia ce te-am atins. Nu am vrut să…
​La un pas distanță de mine, ținându-mi mâinile în ale ei, după ce privirile ni s-au întâlnit ca la început, a răspândit lumină în jurul nostru prin tentaculele difuze care dansau lin precum niște raze moi. A inspirat adânc și a rupt tăcerea:
– Speram să nu fiu nevoită să-ți dezvălui singurul secret din care încă mă hrănesc și îmi iau putere.
– Nu înțeleg ce vrei să spui.
– Întunericul are nevoie de lumină, oricât ar fi de puțină…
– Asta știu.
​S-a folosit de mine în tot acest timp? E mai mult de atât! Nu-i așa?
– Orice are un preț. Aşa a fost dintotdeauna, așa ai ajuns aici, așa am reușit și eu să te eliberez. Nu-ți mai pot invada gândurile, iar acum, în fața ta, mă ofilesc mai ușor decât cea mai plăpândă floare.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*