Plutind în eter [5/13]

"în Texte/Poezie și literatură" by

Atât de liniște… sunetul pașilor era nesemnificativ; nu putea să acopere șoaptele. După fiecare treaptă apăreau altele, una mai de neînțeles și mai copleșitoare decât alta, tot mai multe și toate, cu nesaț, se năpusteau asupra mea. „Încă un pas, încă unul!” Din greu am încercat să urmez acele cuvinte, repetându-le încontinuu… În zadar! Inundat parcă de lacrimi fierbinți, lipsea praful și asprimea fisurilor de pe zidul de care m-am sprijinit în tot acest timp. Lipsit de vlagă și speranță, am încercat din greu să înaintez, dar simțindu-le curgând printre crăpături… A fost atât de ireal, m-au fascinat. Am încercat să le ascult pe toate, sperând că una dintre ele are răspunsul tuturor întrebărilor mele, însă m-au lăsat rece și frânt în mii de bucăți. Fiecare fisură peste care-mi plimbam palma producea o ruptură în mine. M-au folosit pentru propria lor eliberare… Erau calde la atingere, dar cu cât înaintam, cu cât ajungeau mai aproape de gândurile me…

– Revino-ți!

– Ce?! Ce am… ?

Jenat și trezit ca dintr-un vis, am înecat acel cuvânt. A… Am ajuns! Întoarsă către mine și cu brațele încrucișate, a continuat:

– Prea mult pentru tine?

– Aproape…

– Puțini ajung să asculte și să înțeleagă.

– Ce mi-ai făcut?

După o scurtă încruntare, ridicând din umeri m-a privit mirată, spunând:

– Eu? Nimic. Eu doar am lăsat urzeala timpului să treacă prin venele tale. Dacă le țineam departe de tine aș fi fost asaltată de întrebări stupide în tot acest timp.

– Ce întrebări?

– Întrebările ta… Ce?! Nu te uita așa la mine… Nu vreau să-ți fac vreun rău, dar e foarte important ca tu să fii cât mai puțin menajat.

– Te urmez și cred în tine, dar încă sunt foarte confuz… De ce nu ai vrut să auzi vreun cuvânt de la mine în tot acest timp?

– Orice ai fi spus, ai fi fost influnețat de situație. De ce nu lași totul să decurgă de la sine? Mai devreme sau mai târziu îți vei răspunde oricărei întrebări.

– Mi-e mult mai greu.

– Ai limite, dar finalul a fost acum mult timp.

Final? Ce final? Nu și-ar putea imagina cum mă simt!

– Vrei să punem pariu? spuse râzând.

– Ăh… Fir-ar! Lasă.

În tot acest timp, cu ardoare am căutat și încă caut… dar nu știu ce caut.

– E atât de evident, dar nu poți accepta.

Nu înțeleg, dar poate are dreptate.

– Bine, fie… Stai jos. A fost un drum lung, odihnește-te puțin și fă-ți ordine printre gânduri.

Chicotind, a continuat cu:

– Dar nu te mai pierde printre ele, te rog! Dacă intri iar în transă ca adineauri, vei fi trezit cu o palmă de data asta.

– Pentru tine totul e chiar atât de simplu?

– Nu ai vrea să știi…

Am nevoie de o mică pauză, de puțin timp… La început nu a fost așa, nu simțeam nimic! Nici durerea, nici oboseala, nimic, nici pe acea pajiște, nici când eram între zidurile cetății. Acel loc mă seca de energie, de la prima clipă am simțit asta, dar nu a durut deloc. Aici… cu fiecare clipă mă simt mai greu, simt lipsa ultimului strop de energie din mine și încet-încet îmi piere dorința de a îmi afla rostul aici. Așezat pe penultima treaptă, cu capul sprijinit în palme și ea stând în dreptul ușii așteptând după mine, uitându-se la mine nerăbdătoare… ar fi fost stresant, mă bucur că a ocupat locul liber de pe treaptă. Toate aceste locuri care par de necrezut, creaturile și întâmplările stranii, întrebările care mă copleșesc și mă înnebunesc… Oriunde mă uit, orice aș face, orice aș spune, nu pot înțelege nimic. Ce să fac?

Sunt la capătul unui tunel aflat în mijlocul unui deșert, în fața unei uși prăfuite, cu orice urmă de speranță risipită printre șoaptele care m-au copleșit cu puțin timp în urmă, și în dreapta mea e… Ea. Acea ea! Cea pe care mi-am dorit-o atât de mult, cea pe care am așteptat-o în fiecare seară, cea pe care n-am mai avut răbdare să o aștept; am dat doparte totul pentru ea. Și acum? Dacă tot ceea ce îmi pare acum ireal e mai mult decât adevărat, atunci chiar că nu e ceea ce m-aș fi așteptat! Dar, de ce? De ce eu? Pentru puțin timp am fost inconștient. Nu știu cum s-a întâmplat, dar am uitat tot în momentul în care am ajuns aici, în deșert. Dar a apărut ea, m-a salvat… Asta înseamnă ceva?

Știu aproape totul, inclusiv cine e și aproape reușesc să înțeleg unde sunt și de ce sunt aici. Dar nu pot să găsesc cuvinte pentru a descrie, totul e dincolo de puterea mea de înțelegere și încă nu știu dacă ea și-a dorit asta sau s-a lăsat dusă de val și mi-a dezvăluit mai mult decât ar fi vrut. Și nu am cum să-mi confirm că totul este așa… Poate visez, poate mi-a făcut ea ceva, poate sunt controlat de ceva, poate… Nimic! Nimic nu mai are nici un sens, nici eu, nici ea, nici ceea ce se întâmplă! Totuși, încă nu s-a terminat, încă pot afla unde duce acest drum mult prea lung.

– A fost frumoasă liniștea, nu-i așa? spuse după ce s-a ridicat.

– Da… A fost.

În dreptul ușii, întinzând mâna către deschizătoare, curios și în același timp îngrijorat de ceea ce ar putea fi după. Degetele îmi tremură, iar inima îmi bate atât de tare și de neregulat… N-am mai simțit-o de mult, parcă mi-ar fi captivă în piept și ar vrea să rămână aici. Încă puțin!

– Să nu îndrăznești! spuse răspicat.

Acum ce?! Instinctiv mi-am închis ochii… Nimic? Ce bine! În spatele ei, tentaculele de umbră, prea multe și mult prea agitate, s-au năpustit asupra mea. Nu s-a întâmplat nimic. Nu pe mine m-a țintit, dar credeam că aici îmi găsesc sfârșitul.

– Eu o deschid. spuse în timp ce bariera dintre mine și ușă s-a risipit.

– M-ai speriat… Foarte tare!

– Știu, dar nu te pot lăsa pe tine să o deschizi.

– De ce?

– O luăm de la capăt?

– Lasă-mă să o deschid și încetez cu întrebările inutile.

– Bine, deschide-o! Dar nu te lăsa atras de ceea ce nu-ți cred ochii, nu uita asta.

– Ai mai spus asta.

– Nu e nici prima și nici ultima dată când vei auzi acele cuvinte. Dacă o deschizi tu, orice ar fi dincolo eu nu pot să fac nimic pentru a te ajuta. Nu am de unde să știu nici ce ai de gând să faci, de data asta chiar ți-am ignorat gândurile. Ceea ce urmează ar putea fi…

– Perfect, hai!

Închizând ochii și inspirând adânc, am trecut într-o clipită de partea cealaltă.

– Ce-am făcut?!

Ce-i aici? Sunt atât de mulți… Am făcut aceeași greșeală asemenea lor? Eu urmez?! Trântindu-se în urma mea ușa, înconjurat de întuneric; din senin, o flacără imensă a izbucnit din rămășițele unui trup aflat în apropiere. Unul câte unul și toate cadavrele au devenit torțe, în scurt timp încăperea a ajuns luminată.

Copleșit de căldura și mirosul insuportabil, oricât încerc să mă ridic; nu pot! Sunt legat! Lanțuri imense și foarte grele îmi sunt înfășurate în jurul corpului. Sunt imposibil de clintit! Când au apărut astea în jurul meu? Cum?!

– Arrghhhh!

Ah, ce urlet groaznic…

– Ajutor! Ajută-mă, te rog!!!

S-a auzit din apropiere, mai e cineva aici! Dar unde?!

– Sus!

Ridicându-mi privirea către vocea necunoscută, o picătură de sânge mi-a ajuns pe obraz. Nu se poate! Sunt…

– Oprește-te!

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌?? Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*