Tânărul antrenor care ridică campioni din scaunul cu rotile

"în Texte" by

Angelo Bude este un tânăr antrenor de schi şi, în prezent, voluntar la Comitetul Paralimpic Român, cunoscut, mai ales, pentru pasiunea lui de a învăţa persoanele în scaune cu rotile să schieze. Tânărul bistriţean a fost de acord să ne dezvăluie câte ceva despre activitatea lui într-un interviu pentru Revista POV21.

Î: Salut! În primul rând, spune-mi, te rog, cum ai început să faci sport?

R: Am început să fac schi de performanță de la 9 ani, iar downhill-ul m-a prins în vremea în care mergeam cu ai mei pe dealuri, pe când încă nu erau trasee, rampe, cam pe când aveam 11 ani.

Î: Cum ai făcut trecerea la Comitetul Paralimpic Român?

R: A fost mai mult o întâmplare. Fostul meu antrenor de schi de la Toplița avea un prieten în scaun rulant și își căuta un antrenor pentru a începe să participe la competiții în domeniul ăsta.

Î: Și cum poate, concret, o persoană cu dizabilități să practice schiul?

R: Folosește un scaun care are un amortizor și face trecerea din scaun în monoschi și în loc de bețe sunt două cârje cu care el își ține echilibrul când virează.

Î: Făcând o comparație între România și Coreea, de exemplu, unde are loc Olimpiada, cum sunt văzute persoanele cu dizabilități acolo?

R: Nu știu cum sunt văzute în România. De exemplu, și eu, înainte de a mă apuca să lucrez cu persoane cu probleme, mă uitam oarecum cu milă la ei, până mi-am dat seama că e total greșit. Adică trebuie să realizezi că e o persoană care nu poate face anumite lucruri, dar nu susțin, totuşi, compasiunea în exces. Trebuie văzute ca persoane normale, pentru că, până la urmă, sunt persoane normale, numai că fizic sunt dezavantajate.

Î: Și consideri că, în mod personal, te-a schimbat această experiență?

R: Foarte mult, pentru că am văzut oameni ce reacționează diferit. În general, persoanele cu dizabilități din România se tem să iasă în societate, pentru că nici societatea nu e pregătită pentru ei. Dacă te uiți în Bistrița, de exemplu, o să vezi rampe făcute superficial, doar ca să fie, dar nimeni nu se gândește că e imposibil de urcat cu scaunul cu rotile pe acolo.

Î: Pe lângă schi, ce alte sporturi mai pot practica persoanele cu dizabilități?

R: Păi, sunt mai multe, cum ar fi schi alpin, snowboard-ul, unde am fost și noi reprezentați de sportivul Mihăiță Papară, hockey, care se joacă tot în scaune speciale pe gheață și mai sunt şi altele.

Î: În România, au inițiativă persoanele în cauză de a practica ceva în domeniu sau insistă cineva asupra lor să se implice?

R: Activități există, însă e greu ca o persoană care a avut un accident să încerce să-și găsească „remediul în sport”. Majoritatea persoanelor care au avut câte un eveniment tragic preferă să se închidă mai bine în casă, decât să încerce să își continue viața. Toate persoanele cu care am lucrat au așa un deficit și o reținere, dar le conștientizează prin sport. După părerea mea, în România nu există educație, pentru că, dacă cluburile sportive ar avea sponsori și sprijin, s-ar putea ridica moralul persoanelor cu probleme, să le dăm o alternativă de a face ceva frumos cu viața lor. Ceea ce am învățat eu de la oamenii ăștia e că, indiferent de ce probleme ai, poți să le depășești. Și, până la urmă, problemele noastre nu sunt atât de mari precum sunt problemele lor. Există și persoane cu probleme, care sunt foarte motivate, cum ar fi cei de la schi, de la categoria nevăzători.

Î: Consideri că e important ca societatea să renunțe la prejudecăți și să integreze persoanele dezavantajate?

R: Dacă nu ar fi fost important, probabil că nu aș fi lucrat niciodată cu oamenii respectivi. Mi-am dat seama că pot să fac niște chestii care îmi plac în mod deosebit și pot să ajut.

Î: Care sunt costurile de care o persoană cu dizabilități se lovește în momentul în care vrea să desfășoare o anumită activitate?

R: Cel mai scump este monoschiul, pentru că trece de 4.000 de euro, dar asta e în cazul curselor. Pentru recreație sau plimbări există și la 1.000 de euro. Schiul, ca și bicicleta, e un sport scump care necesită atât echipament, cât și investiții în pregătire, pentru că nu poți să faci pregătirea oriunde. Trebuie să te deplasezi în străinătate pentru a avea acces la pârtii speciale, unde să nu fie turiști, pentru că există apoi certuri care nu te lasă să te concentrezi la ce ai tu de făcut ca sportiv.

Î: Cât de mult antrenament este necesar pentru participarea la Olimpiadă?

R: Cum Olimpiada este un concurs ciclic de 4 ani, antrenamentul trebuie să înceapă chiar din sezonul următor, dar depinde mult și de nivelul sportivului. Indicat e să te antrenezi de-a lungul celor 4 ani, însă în ultimii 2 ani ar trebui antrenament intensiv.

Î: Deplasările în străinătate sunt sponsorizate?

R: Da, sunt finanțate de Comitetul Paralimpic Român.

Î: Apropiații tăi te-au susținut când le-ai spus în ce vrei să te implici?

R: Da, doar că acum trebuie să văd ce sportiv îmi găsesc pentru următoarea perioadă. Vrem mereu să găsim sportivi interesați să se implice, dar nu reușim să ajungem la ei. Datele sunt confidențiale și e și o problemă de mentalitate. Foarte mulți părinți de adolescenți cu dizabilități refuză să îi integreze într-un program și e o pierdere, pentru că așa ar avea oportunitatea să intre în contact cu persoane cu aceleași probleme, care sunt oarecum vedete și care fac performanță într-un anumit sport.

Î: Consideri că sunt mai motivate persoanele cu dizabilități în realizarea unui lucru?

R: Da, pentru că, având mereu un deficit, luptă ca să ajungă în față.

Î: Spune-mi un moment de cumpănă din activitățile tale.

R: Anul acesta am avut niște probleme cu un fost sportiv, care a avut un accident in 2011 sau 2012. După ce am mers cu el la niște curse și nu s-a calificat la Olimpiadă, a dat vina pe mine și pe Comitetul Paralimpic și nu conștientiza că era și vina lui. Vina noastră a fost că nu am beneficiat de atâtea fonduri, dar el nu a înțeles că se putea și cu mai puține sponsorizări, dacă muncea el mult mai mult. Dezamăgirea mea a constat în faptul că, deși am muncit 2 ani ca voluntar, tot eu am căzut de vină. Oricum, ne-am mai întâlnit, am mai vorbit și am realizat că vina a fost a întregului.

Î: Deci tu ești fost voluntar în activitățile tale?

R: Da, am fost voluntar, cum sunt și acum în lotul de downhill. Aşteptăm să vedem dacă va fi o finanțare mai mare și dacă ne va putea angaja.

Î: Ce te-a determinat să fii antrenor de sport?

R: Nu mă văd făcând altceva. Nu trebuie să fac compromisuri. Îmi place să lucrez cu copiii, îmi place să fiu antrenor și, datorită acestor pasiuni, nu am renunțat. E o satisfacție personală. Până la urmă ai o singură viață și trebuie să îți placă cum o trăiești.

Î: În încheiere, ce mesaj ai pentru cei care ne citesc?

R: Sportul e greu și necesită multe sacrificii, dar e ceva foarte fain și foarte complex: te învață să pierzi. Noua generație, cocoloșită prea mult de părinți, din păcate nu prea mai știe să piardă. De aceea, sportul mi se pare necesar pentru oricine. Fie că faci sport de performanță, fie că o faci doar pentru tine, importantă este educația pe care ne-o oferă sportul pe termen lung.

Studentă în anul I la Publicitate, în cadrul „FSPAC” - Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (UBB) - A fost elevă la „Colegiul Național Liviu Rebreanu”, Bistrița - Scrie de când se știe - Preocupată de relațiile interumane, psihologie, comunicare - Este membru activ al echipei POV21 din decembrie 2017 și își dorește să-și dezvolte spiritul de echipă și să contribuie la evoluția comunității din care face parte.

Lasă un răspuns