O formă a supliciului meu.

"în Texte" by

Brusc, în acea liniște apăsătoare,un zgomot strident străpungelumina obscură a dimineții. Creierul este primul care reacționează: transmite semnale intermitente către pleoape, ce ulterior flutură lin, asemeni unei libelule în roua sfântă a răsăritului. Treptat, diavolescul zgomot prinde contur, ba chiar și o formă bine definită, ce nu are deloc de-a face cu sursa de proveniență. Lucrul acela mic și distrugător de vise, tronând malefic pe noptiera din dreapta patului, zâmbește într-o manieră perfidă, cu cei doi dinți ai săi, marcând o nouă zi, o nouă dimineață, o nouă oportunitate de a planifica și îndeplini diversele dorințe ce-mi ghidează existența, ce mereu sunt așezate în starea de standby, datorită faptului că nu-mi găsesc curajul de a le săvârși.

Se oprește.

Pe urmă, cu multă viclenie, sunetul reînvie, mai puternic și mai distrugător de această dată. Amintirea zilei de ieri își întinde jucăuș proiecția caldă, îmbietoare și reconfortantă pe spatele împietrit al retinelor mele, de acum conștiente de mediu. Camera mea. Familiară și totuși… atât de străină. Antiteza dintre cunoscut și necunoscut, monoton și vivid nu încetează niciodată să mă ademenească în plasele lumii lăuntrice, construite cărămidă cu cărămidă, pană cu pană, cusută fir cu fir în toți acești ani de cumplită izolare, voită, pură; locul unde m-am refugiat, ferită de incertitudinea viitorului și a infectei nesiguranțe, locul unde am murit și renăscut, nu însă din propria-mi cenușă, ci din particulele unui izvor de nesecată speranță.

Orele se scurg în neștiință, iar corpul meu zace inert pe așternuturile moi, frumos mirositoare ale patului. Razele de lumină îmi inundă chipul mort, surprins într-o postură încremenită cu ochii goi, palizi, a căror ființă independentăîși desfășoară dansul reîncarnării.

Din moment ce nu există o cale de mijloc, o răscruce se materializează nemiloasă înaintea mea: primul drum, cărarea lată, primitoare și foarte ușor de urmat,reprezintă abandonarea subită abătăliei cu propriile temeri; cel de-al doilea, la o primă vedere anevoios și imprevizibil, ilustrează lupta împotriva eșecului, ce mă va îndepărta de lăcașul sacru în care am fost închisă timp de o eternitate.Decizia nu este greu de luat, totuși: firea mea optimistă își intră în rol mai rapid ca niciodată, aducându-mă fără nicio reținere pe cea de-a doua potecă.

Sunetul se oprește la fel de brusc pe cât a început.

Imaginea ornamentată de grandioasa formă mentală a locuinței începe a-și pierde încetul cu încetul din claritate, devenind o simplă hologramă plutitoare ce se risipește în momentul în care îmi trec, cu sfială, spiritul prin ea. Degradarea se produce cu o viteză incomensurabilă; totuși, sentimentul plăcut,eliberator, pe care îl resimt ulterior mă scutește de o nouă suferință.

Cum e cu putință?

Brusc, conștientizarea revoluționară a următorului fapt mă îngrădește complet, ireversibil, dar sublim: „adăpostul” pe care l-am construit cu atâta inocentă nesăbuință și disperare copilărească a fost,în cele din urmă,închisoarea mea sau, mai bine zis,o formă a supliciul meu.

Odată distrus din temelii, pe locul rămas acum liber, respectiv complet purificat de umbrarăposaților demoni, îmi zăresc, în sfârșit, mica proiecție, clipind confuză, dar zâmbind admirativ în aerul răcoros al zilei, examinând infinitatea pentru prima oară.

Deschid larg ochii. Zăresc cum perețiicamerei mele, mai familiari ca niciodată, îmi întind mâna, o mână albă, tremurândă, invitându-mă într-un dans ritmat, minunat, numit pur și simplu: prezent.

Foto: Sharon Crețu

Diana Fiscutean

Lasă un răspuns