Singuri

"în Psihologie & Relații" by

Cel mai rău lucru legat de a te simți singur este faptul că ai vrea pe cineva căruia să îi vorbești, dar nu ai cui. Ai vrea să îi spui lucrurile care te macină, să faci o confesiune, ca o spovedanie cu adevărat onestă, nu forțată… dar nu ai cui. Într-adevăr, ai putea să ți le recunoști ție, dar nu ai încredere în acest „tu”, nu ai încredere că ai înțelege sau că ai putea să accepți ce ai pe suflet, până la urmă, despre asta este și vorba… nu e că nu ai putea să recunoști anumite lucruri, ci că nu poți să ți le asumi, să le ții doar pentru tine, pentru că te macină pe dinăuntru, până când sufletul tău devine doar un praf fin și uscat, iar singurul lucru pe care ai putea sa îl faci e să te obișnuiești cu durerea, dar nu înainte de a încerca să lași totul afară…măcar o încercare trebuie făcută. Dar cum, când? Poate… momentul nu va veni niciodată, poate singurătatea a devenit deja o parte din tine.
La asta se gândea B., învârtind whiskey-ul în paharul din mâna dreaptă. Se uita în gol. Mai trăsese un fum din țigara aprinsă. Apartamentul său i se părea un loc foarte trist. Atât de mare și atât de lipsit de suflete. Adevărul e că și-ar fi dorit ca cineva să îl sune în acel moment, dar nu ar fi făcut un efort să dea de cineva, pentru că în același timp, nu simțea că ar putea sta în preajma oamenilor. Era prea obosit, prea pierdut de propria persoană și alungat din prezent. Prefera să stea singur și să se gândească la faptul că nu are pe nimeni de fapt, cu toate că acest lucru îl chinuia. Ar fi vrut pe cineva, dar pe nimeni cunoscut, pentru că pe toți pe care îi cunoștea, îi pătrunsese prea bine. Așa că rămăsese singur acasă, dar…
– Doamne, urăsc să fiu singur! își sopti doar pentru el.
Se ridică de pe canapea, își stinse țigara în scrumiera de pe pianul său, la care se așeză și începu să cânte. În timp ce cânta plictisit, mai mult improvizând, nu putea să nu se gândească la cum ar fi dacă acolo ar mai fi locuit câțiva prieteni apropiați și, poate, chiar o fată pe care să o iubească. În fine, își imagina tot felul de personaje, oameni cât mai colorați, o iubită frumoasă și jovială, dar cultă și plină de poveștile unor experiențe anterioare… putea doar să-și imagineze aceste persoane. Nu avea niciun prieten apropiat, nimeni pe care să se bazeze. Cunoștea multe femei, dar niciuna nu îl impresiona, erau doar nume în lista lui de telefoane, bune la un singur lucru: să îi țină companie când poate ar fi avut chef de cineva. Dar acum nu avea chef de nimeni. Nu merita pe nimeni pentru seara asta. Ar fi vrut să fie altfel. Ar fi vrut să nu se simtă singur.
Își încheie mica improvizație muzicală cu niște note joase ce îi întunecaseră vibrațiile inimii. Își mai turnă un pahar și încă un pahar, în timp ce se uita de pe balconul său la luminile orașului. Îi plăcea să se uite spre aceste lumini și să lase fumul de țigară pe care îl expira să îi învăluie privirea, să îl priveze de acel spactacol irațional al orașului. Își imagina că acel fum îl lua și îl ducea altundeva. Că devine una cu fumul și că dispare. Poate că asta voia, de fapt. Să dispară. Putea doar să-și imagineze… Privind spre oraș, observă că nu se vede niciun om. Asta trebuia să facă. Să dispară. Dar dacă întalnea pe cineva cunoscut? Să riște oare o astfel de trecere prin infern doar pentru a-și calma singurătatea?
Să-și potoleasca singurătatea… orașul îl ademenea într-un loc în care s-ar fi contopit cu o mulțime de oameni ca el, iar acest lucru l-ar fi făcut să se simtă mai puțin exilat. Își mai turnă un pahar și-l termină dintr-o înghițitură.
– Oameni ca mine, huh? Își spuse sceptic. Atelierul ar fi un loc drăguț.
Mai zâmbi încă o dată privind spre oraș.

M. își mai verifică încă o dată telefonul. Se mai uită apoi puțin în meniu și își comandă un capuccino. Avea la ea o carte de dragoste care ii plăcea mult: doi tineri se întâlnesc întâmplător, se iubesc mult, doar că unul nu iubește îndeajuns, iar toată povestea se termină tragic. Se uită la titlu încă o dată:,,Lebedele pleacă, dar berzele se întorc„ Începu să citescă. După o pagină, își verifică din nou telefonul. Închise cartea când își primi cafeaua, pe care se gândea că o va regreta în curând. Începu să verifice rețelele de socializare, iar din când în când mesajele. M. aștepta pe cineva. Dar prea târziu, un mesaj îi curmă așteptarea: „nu ajung în seara asta: (”Își blocă telefonul și îl lăsă pe masă. Continuă să își bea cafeaua și să se uite în gol. Era singură în cafeneaua aceea. Nu își dădu seama până atunci cât de mare era de fapt, fără oameni înăuntru. Mai sorbi din cafea. Auzise de la o prietenă că dacă ești singur în local, îți scoți pachetul de țigări pe masă, iar chelnerul îți mai aduce o cafea, puteai să fumezi înăuntru. Se pare că nu era o minciună. Își aprinse o țigară și își reluă privirea pierdută. În spatele ei, era un geam mare, aproape cât peretele, dar dincolo de care nu se vedea nimic, căci strada înspre care se afla era complet în beznă.
M. simți cum în piept, undeva între plămâni, i se deschide un abis din care se revarsă un potop de lacrimi pe care deabia reuși să îl mențină închis în interiorul ei. Își mai scoase o dată telefonul. Trimise câteva mesaje și așteptă. Primise doar refuzuri. Parcă geamul acela din spatele ei începu să se extindă, să cuprindă întreaga încăpere, întreg orașul, întreg universul, să o cuprindă pe M. parcă, într-o îmbrățișare lacomă de care nu s-ar fi putut desprinde nici dacă ar fi vrut. Îi venea să plângă. Parcă ceva din bezna din spatele ei rămăsese, apoi, în sufletul ei, chiar și după acel moment de copleșire emoțională se risipi. Era lucidă acum, dar nu avea curajul să se uite în spate. Știa că dacă se va uita, se va holba, pur și simplu, în abisul pe care încerca sa îl evite de atâta timp. Îi era frică de o astfel de oglindă…
”Am să mă duc altundeva. Atelierul e un bar drăguț. Am o băutură gratis dacă sunt fată și sunt neînsoțită… am băuturi gratis toată noaptea dacă îmi găsesc un însoțitor.”
Se trezi în Atelier, la bar, terminându-și băutura gratuită. Își luă un pahar de whiskey. În fine, încă nu apucase sa vorbească cu nimeni. Încă se simțea singură. Putea doar să bea, să stea pe telefon și să aștepte ca cineva sa intre în vorbă cu ea. Observase câteva persoane la fel de singure precum era ea când ajunsese, dar dintre toate acestea, doar un bărbat mai stătea singur într-un colț și acesta sigur era acolo pentru că vindea droguri. Oftă doar pentru ea. Își mai comandă un pahar de whiskey. Se uită spre ușă. Își mai luă un pahar. Se uită la telefon. Apoi la ușă. Își mai luă un pahar. Încă o dată la ușa barului, apoi la telefon, apoi la ușă,  la telefon, încă un pahar, ușă,pahar, telefon, pahar, ușă, pahar, ușă, pahar, ușă. Mai oftă încă o dată. Era surprinzător de lucidă. În fine. Nimeni nu mai intră în bar care să îi atragă atenția în mod special. Se uită la ceas. Era deja 3. Se ridică și plecă spre casă clătinându-se.

Ce nopți anapoda avea acest oraș de oferit…

B. se trezi brusc. Era deja dimineață. Adormise pe canapea. Parcă regreta acum că nu se mai pornise spre oraș, căci până și canapeaua lui îngustă i se părea acum prea mare pentru a te trezi singur în ea. Se ridică și se uită pe geam. Era soare afară… 8 dimineața. Noroc că era sâmbătă și nu avea nimic programat pe acea zi. Se îmbrăcă comod și porni spre oraș. Dorea să ia micul dejun și să își bea cafeaua într-un local din centrul orașului, care avea o grădină mare și era plină cu flori.

M. se trezi cu o durere cruntă de cap. Sâmbată dimineața… Mereu mergea să  își ia micul dejun, sâmbăta, la Grădina. Se îmbrăcă lent, fără chef și își chemă un taxi.

B. ajunse deja în grădina aceea ce servea drept terasă pentru local. Se uită după o masă liberă. Când să se îndrepte spre una, se  lovi de o domnișoară.

M. se uită la bărbatul ce se ciocnise de ea. El o prinse de umeri înainte să o arunce pe jos. Se uitară unul în ochii celuilalt. „Ce privire… oare ce îl chinuie pe sărmanul om?” se gândi ea.

B. o ținea acum de umeri pe femeia de care se lovise și pe care aproape o făcuse să cadă pe jos. Ar fi trebuit să fie mai atent. Atunci, privind-o în ochi, văzu, pentru o fracțiune de secundă, în sufletul ei, un abis plin de singurătate, care sfâșia tot ce se afla în ființa sărmanei femei, pentru a-și face mai mult loc, pentru a înlocui sufletul acela mistuit de suferințe numeroase.
– Îmi cer scuze, spuse el. Am băut cam mult astă noapte și încă îmi sunt simțurile amorțite. se scuză el.
– Nicio problemă. Vă înțeleg perfect!
– O zi bună, atunci.
– O zi bună și dumneavoastră.

M. se așeză la masa la care o aștepta o prietenă de-a ei. Se uită peste umărul acesteia spre bărbatul care dădu peste ea și parcă îi zguduise sufletul. Îl privi cum citește meniul și cum își comandă mâncarea și cafeaua. Chelnerul veni în cele din urmă și la ea, iar M. ceru ceea ce cerea de obicei, apoi își continuă discuția cu prietena ei, ca de obicei, fără să o asculte de fapt, fiind pierdută în obositoarea ei singurătate…

George Willy Cristea

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*