Plutind în eter [4/13]

"în Citește-mă!/De citit" "de POV21"

– Tâââmpitule! se auzi din spate.

– Ă… Ce? Cine ești?

Înconjurată de o robă imensă de culoare ruginie, se apropie o tânără atrăgătoare. Nu-mi inspiră încredere… Avea o voce plăcută, dar a început cu o insultă.

– Nu avem timp să mă sorbi din priviri. Hai!

– Unde? De ce să vin cu tine?

– Ce s-a întâmplat?

– N-nu știu cum am ajuns aici… Sunt speriat de moarte!

O mână hidoasă a ieșit din nisip, încercând să mă tragă și pe mine după ea.

– Tu cum ai apărut aici? Ce-mi vei face?!

Uitându-mă mai bine la ea… nu pare înfiorătoare. Are un chip angelic, părul într-o nuanță frumoasă de vișiniu, o privire pătrunzătoare, ochii ca smaraldul – de o frumusețe amețitoare.

– Fir-ar! Ești atât de vulnerabil acum…

– Ce?! Vulnerabil la ce?!

– Și foarte gălăgios… Calm! spuse în timp ce altă mână iese din pământ.

Una, două… apar peste tot în jurul nostru, înconjurându-ne. Mâini, umeri și imediat restul corpului. Creaturi asemănătoare oamenilor, dar deformate și fără cap, ieșind din ele fum și împrăștiind în jur o duhoare insuportabilă. Mocnite, cu picioare lungi și subțiri, mers legănat și înclinat, fumegând din toate încheieturile și cu degete deformate – asemenea unor cadavre arse.

– Ți-a spus că ard de nerăbdare, cred, dar speram să fie o glumă proastă.

– Ce?

– Nimic, lasă.

– Bine.

– Fugi!

 

Urmând-o, înspăimântat și agitat, am trecut foarte rapid pe lângă ei; eram deja departe când s-au întors către noi. Ce bine că abia se târăsc! Dacă nu ne văd, atunci cum ne pot urmări? Câțiva, după ce și-au desfăcut degetele asemenea unor gheare, au pornit în fugă după noi cu o viteză inumană.

– Fir-ar! Ne vor prinde.

– Eu vin după tine, speram să ai un plan.

– Am o ascunzătoare, dar se mișcă prea repede. Voi încerca să-i încetinesc, stai în spatele meu.

S-a oprit și s-a întors către ei. Confuzi, au făcut la fel. Unul, doi… șapte. Nu sunt mulți, dar cum are de gând să…

– Nu te teme! Orice s-ar întâmpla, nu te îndepărta acum; riști  să fii prins, spuse în timp ce din propria-i umbră s-au desprins opt tentacule.

Au o nuanță mult mai densă decât umbra mea sau a ei. Lungindu-se necontenit, tremurând sub razele arzâtoare ale soarelui, scuturându-se haotic, cutremurând totul în jurul nostru atât de tare încât m-au făcut să-mi pierd echilibrul. Ajuns în genunchi, cu privirea ațintită spre ea și îngrozit de ceea ce poate face ridicându-și mâinile, unul dintre tentacule s-a năpustit asupra mea, formând un cocon de umbră.

– Ce fa…

Nu mai văd și nu mai aud nimic… Nu aș fi luat-o la fugă. Cred că am de ales, dar mai bine cu ea decât singur în fața lor.

 

În scurt timp:

– Gata, suntem în siguranță.

– Ce ai…

Peste tot, acoperind nisipul deșertului, sunt doar rămășite. Vântul nu mai bate şi acum totul se vede clar. Atât de mulți erau?! Cât văd cu ochii e plin de resturi… din ei.

– Nu va ține o eternitate, curând își vor reveni, dar am câștigat puțin timp.

Dându-mi mâna, m-a ajutat să mă ridic și  urmând-o în direcția opusă masacrului, am continuat:

– Nu te mai uita acolo, îți vei pierde pofta de mâncare.

– Oricum nu am.

– Detalii…

 

N-a mai scos niciun cuvânt tot drumul. Sunt extenuat, parcă am mers o săptămână în continuu. Soarele n-a apus încă. Ce greu trece timpul… Oare trece?

– Păstrează-ți energia pentru mers, lasă întrebările stupide.

– Tot ce văd e nisip. Nu-mi pot imagina ce fel de ascunzătoare ai în mijlocul deșertului. De ce ar locui cineva aici?

– Am ajuns! După tine, spuse în timp ce două tentacule de umbră  au ridicat capacul din fața noastră, de pe ceva ce arată asemenea unei fântâni imense.

Multe rune de neînțeles, frumos inscripționate și lucind roșiatic erau împrăștiate pe capacul imens de fier. În jurul pilonului din centru erau trepte de piatră asemănătoare celor din turnul citadelei. Dar nu poate fi un turn, e un tunel, cred. Speram să fie o fântână…

– Deci, îți amintești de turn!

– Ți-am spus să nu mai faci asta!

– Off… Vreau să-ți arăt ceva, spuse lent în timp ce se apropia.

Cele două tentaculele de umbră au trântit capacul lângă tunel și s-au retras sub umbra ei. Ajunsă în drept cu mine, mi-a aruncat o scurtă privire inocentă în timp ce-și ridica brațele. Am făcut un pas, după al doilea; am ajuns în brațele ei.

– Ce vrei să faci?

– Taci.

 

O îmbrățișare a fost suficient… În jurul meu multe fețe cunoscute și locuri de mult nevăzute. Razele de soare ale dimineții erau atât de frumoase, dar cu toții erau grăbiți, ignoranți. S-a terminat, totul s-a… Alergând haotic fiecare în toate direcțiile. Unii supraviețuind cu greu, alții culegând cu spor roadele celor care sunt robiți, unii încercând să creeze, alții dedicându-se distrugerii. Știu unde sunt, îmi amintesc ce am făcut… În sfârșit înțeleg! Asta înseamnă că tu…

– Da, sunt… încântată de cunoștință.

– Nu mai face asta!

– E amuzant, spuse dându-mi un pumn în umăr.

 

Momentul de delir din fața valurilor, lumina pe care o urmăream disperat, cetatea, momentele îngrozitoare din turn, călătoria prin acest deșert în care habar nu am cum am ajuns, toate câte s-au întâmplat…

– De ce ai dispărut? De ce m-ai lăsat acolo singur?

– Asta e treaba mea. Așa a fost dintotdeauna. Vii? zise în timp ce cobora primele trepte.

– Așteaptă-mă!

– Bine.

– De ce te-ai întors după mine?

– Nu așa ar fi trebuit să fie…

Privi în altă parte.

– Așa cum?

În urma noastră, cu un sunet deranjant și o cutremurare, capacul s-a pus singur deasupra intrării, blocându-ne aici. A căzut peste noi puțin nisip, iar înaintea noastră s-au aprins torțe pe pereți.

– Trebuia să fii tu, acel tu pierdut prin ceață, ar fi trebuit să o dorești pe ea. Prea puțini au refuzat-o, dar… fiecare dintre ei și-a pierdut orice altă șansă odată ajuns în bătaia Vântului.

– Ei, ei, ei! Care „ei”?

– Serios? Ne-au urmărit tot acest drum.

– Bine, continuă.

– Dar tu, noi… am putea face multe împreună. Ceva este special la tine, am știu asta de la înce…

– Știi cam multe, spun dându-mi ochii peste cap.

– Ai putea să nu mă mai întrerupi?

– Încerc.

– Încă ești speriat… Poți încerca să pleci, spuse făcându-mi loc să trec pe lângă ea.

 

Privirile ni s-au intersectat. Eu nu știam ce să spun, ea s-a oprit așteptând să fac ceva.

– Îți cunosc toate temerile.

– Cum? E imposibil!

– Rămâi alături de mine încă puțin. Vei înțelege. Știu ce te-a împins să faci asta, dar aici, oricât ar fi de mare, durerea trece. Dintotdeauna, toți, toate, tot ce vezi și ce nu ai crede că există… îmi aparțin. Acum te vor și pe tine, dar eu te vreau doar pentru mine.

Rămas fără cuvinte, i-am făcut semn să înainteze. După câțiva pași a continuat:

– Dar… dacă vei pleca acum, fără tine totul va fi atât de rece.

„Libera me de ignem fidem scriptum est enim in ortum tenebris...”✌🏼🖤 Student U.B.B. ~ Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Bună! Pe lângă educație, mă pasionează arta, scrisul - arta cuvântului - în mod special. Ador filosofia, ficțiunea, paranormalul, groaza, misterul, drama și îmi place să scriu, atât în proză, cât și în versuri. Valorific, prin cât mai multe detalii și, preponderent, prin narațiune subiectivă: acțiunea, impactul, latura moralizatoare și varietatea interpretărilor oferite unui text. De asemenea, în poezie, cultiv simbolism, o estetică a urâtului patologic, tristețe, nostalgie și profunzimea emoției încifrate. Îmi doresc să plasez cititorul în centrul poveștii ori să îl pun pe gânduri; să ofer idei, momente, perspective, teme și motive de reflectare sau contemplare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*