Eram o urmă de ambră
Ascunsă în trunchiul unui pin
Purtând un parfum de renaștere
În toate acele
Ce străpung stropii netezi
Ai infinitului alb,
Eternei ceți.
Să țip? Să mă mișc?
Imposibil.
Străbat însă cu pineala
Universul în care ar fi trebuit
Să mă nasc.
O a treia lume,
A mia pădure,
Cu două luni și trei sori,
Ca într-o grădină de hectare fără număr.
Inspiră-mi izul rece
Străbătut de un fior obscur
Și recită-mi poeme despre Început,
Să-mi înalț coroana
Spre nevăzut
Și să-mi visez așchiile vibrând
Pe același ritm cu vocea ta.
Disonanță, obscuritate
Mă abat din isteria trupului meu viu
Pulsul mă îmbată
Cu gândul că ultimul cer,
În care venele-mi sunt nori
Este porfiriu,
Iar sângele-mi e bleu.
Pe el să zbori, zmeule!
Să rătăcești în divinitatea boltei mele sărace
Și să-mi picuri ploaie
Pe chipul trăirii mele smerite.
