Jazz cu fructe exotice- roman de viață scris la doar 17 ani. O cunoașteți?

0
60 views

Ioana Bărbuliceanu, elevă a Liceului Teoretic “Carmen Sylva” din Eforie Sud, la numai 17 ani a realizat ceva ce mulți tineri din ziua de azi ignoră și găsesc a fi neinteresant, banal și plictisitor. Într-o eră a tehnologiei, Ioana și-a publicat propriul roman psihologic. Iubitoare a artei, cântăreață și o adevarată scriitoare, Ioana ne-a răspuns la un șir de întrebări legate atât de romanul ei, cât și de ea ca persoană în societatea de azi.

Ce te-a determinat, după muzică, să scrii o carte și nu una oarecare?

De fapt, chiar muzica m-a determinat. Am început să cânt la chitară de la 9 ani, timp care a coincis cu descoperirea că am voce. Relațiile pe care le-am construit cu oameni de excepție și experiențele deosebite pe care le-am trăit datorită acestei arte au adus ca o completare scrisul. În lumea muzicii, poți să te consideri cu adevărat artist, nu atunci când stăpânești toate acordurile la chitară sau ajungi la performanța de a cânta cam orice cu vocea, ci atunci când ești compozitorul propriilor melodii. Artist înseamnă creator, așa că dorința mea de a fi artistă m-a determinat să creez. Întâi mi-am scris poeziile pentru muzică, și așa scrisul a devenit o pasiune la fel de mare ca muzica. N-am plănuit să scriu o carte. N-am petrecut nopți nedormite gândindu-mă pe ce subiect aș putea să scriu, cum ar trebui să se numească… Seara de 25 ianuarie 2017 era una ca oricare alta. Citeam despre un autor care a câștigat premiul Nobel în literatură. Și pur și simplu mintea mea a început să scrie niște rânduri. Mi-am dat seama că atunci e momentul, iar tot scenariul mi-a apărut de nicăieri în minte. Și așa am început să scriu „Jazz cu fructe exotice”. Cred că e ca și cum cartea exista deja, pe undeva, într-un plan spiritual, și m-a ales pe mine să o aștern pe hârtie… În final, a devenit un fel de omagiu pentru cei care m-au inspirat, fiindcă eu consider că, în realitate, ei dețin meritul pentru existența acestui roman, nu eu.

Te consideri un simbol al generației tale?

Da și nu. Generația actuală este atât de vastă, diversă, datorită amalgamului de posibilități de care avem parte, încât nu mai putem fi definiți de o singură idee. Fiecare se identifică cu stiluri diferite, religii diferite, culturi diferite și, din ce în ce mai la modă, cu sexe diferite. Într-o astfel de diversitate, este imposibil să identifici o generație cu un unic simbol, iar eu nu reprezint nimic aici. Sunt doar un factor infim în toată aglomerația asta. Dar asta nu mă oprește din a încerca. Încerc să fac diferența pe cât de mult pot și să îndemn și pe alții să facă la fel fiindcă, împreună, realizările pot fi mult mai relevante. Eu încerc să transmit un singur mesaj: faptul că se poate. Și mesajul îi țintește și pe cei din alte generații, cu precădere cele mai în vârstă, care nu cred în noi, dar și pe cei din generația mea și cea care urmează, ca să nu își piardă curajul și visele din cauză că nu suntem luați în serios. Sper să dau un exemplu bun și să încurajez mai multă lume să acționeze. În orice domeniu. Prin orice metode. Atâta timp cât contribuie la evoluția socială, culturală, tehnologică, artistică, intelectuală… Doar să acționeze. Pentru că se poate.

 Te poți individualiza artistic, literar, oriunde în altă parte a lumii?

Nu știu, dar presupun că da, fiindcă îmi plac oamenii, îmi place să călătoresc și, dacă îmi doresc, pot să mă adaptez în orice zonă, alături de orice fel de persoane, și în fond asta este esența succesului – puterea de a te adapta. Însă, dacă punem problema în alt fel, ideea e că nu asta este ceea ce îmi doresc. Cei care urmează drumul artei au două motive principale: dorința de exprimare sau atingerea faimei. Pentru mine, motivul este primul. Faima cere sacrificii pe care nu sunt dispusă să le fac, sacrificii care atentează la esența pur sufletească. Eu am ales arta ca să mă exprim. Am scris „Jazz cu fructe exotice” din același motiv – să surprind momente inedite la care am fost martoră și să împărtășesc și celorlalți din sentimentele care m-au zguduit de-a lungul anilor, să creionez imaginile unor oameni care m-au impresionat, transformându-i în personaje simbolice care să le arate și lor felul în care îi văd eu: un artist cu suflet de nomad care poate să transforme în variante acustice orice soiuri de melodii, un proprietar de club care o singură dată trebuie să zâmbească și ți-a transformat și cea mai oribilă zi într-una minunată, barmani care fac până și cocktail-urile fără alcool să te îmbete de bună-voie, melodii grunge care te înfioară cu solo-urile de chitară… Pentru asta scriu – să accentuez importanța colosală a lucrurilor mici… nu pentru faimă.

Jazz cu fructe exotice” te-a urcat pe piedestal? Și dacă da, cum se vede lumea de sus?

Jazz cu fructe exotice” nu m-a urcat pe piedestal, ci mi-a construit unul. Și asta nu prin comparație cu ceilalți, fiindcă nu mă consider superioară nimănui datorită creației mele, ci în propria mea viață. Mi-a construit un piedestal, nu ca să fiu deasupra altora, ci ca să privesc lumea de la înălțime, să o observ mai bine, să îmi lărgesc orizonturile. „Jazz cu fructe exotice” prin întreaga experiență pe care mi-a oferit-o, de la a o scrie, a o tipări, a o oferi, până la efortul de a o publica și la reacțiile diverse, bune și rele, pe care le-am primit, m-a maturizat enorm. Mi-a dat șansa de a-mi transforma sufletul în cuvinte și a-l dărui tuturor. În ultimul an am trecut prin experiențe, schimbări și evoluții cât pentru o jumătate de viață, și toate acestea datorită romanului și oamenilor care au făcut posibilă existența lui; de la cei care m-au inspirat, până la editorii mei.

 Scrisul a fost pentru tine o formă creativă a unui egoism intim?

Arta neîmpărtășită este o formă de egoism, pentru că, după cum susține și maestrul Sigmund Freud, arta e o formă de terapie. E-adevărat că procesul de a scrie „Jazz cu fructe exotice” a reprezentat pentru mine o modalitate de a scăpa de frustrări, și, când nu mai făceam față realității, găseam un refugiu în lumea imaginară pe care am construit-o cărămidă cu cărămidă timp de jumătate de an. Însă eu n-am scris pentru mine, am scris pentru alții. Am făcut toate eforturile necesare ca să îmi public cartea și să ajungă la oameni. Iar când împarți cu lumea creația ta, actul personal de a-ți revărsa sentimentele ca într-un jurnal, se transformă în actul dăruitor de a-ți dedica sufletul tuturor, lăsându-i pe ceilalți să pătrundă în cele mai ascunse și tulburătoare colțuri ale minții tale. Un egoism intim este arta neîmpărtășită. Un act de curaj este arta împărtășită. Eu le-am făcut pe amândouă.

Te hrănești spiritual cu o recunoaștere publică, permanentă din partea celor din jurul tău?

M-aș hrăni cu ea dacă aș primi-o, însă oamenii au ajuns atât de preocupați de a dramatiza fiecare problemă întâlnită, încât nu mai au timp și răbdare să aprecieze cărțile. Am scris romanul cu așteptări colosale, motiv pentru care am avut parte și de multe dezamăgiri, fiindcă în viziunea mea, mereu mi-a părut un lucru măreț reușita de a scrie și publica o carte. Și când am atins eu această reușită, am crezut că am făcut un lucru măreț care va fi apreciat ca atare. Realitatea plină de indiferență m-a învățat că, în final, nu am nevoie de recunoaștere din partea nimănui ca să pot să fiu mândră de propriile mele reușite, și că cel mai exigent și realist critic al meu nu pot să fiu decât eu însămi ca să pot evolua în fiecare zi.

Crezi că cititorul de rând va avea o reflecție mai avansată asupra vieții, citindu-ți cartea? Sau pur și simplu nu va ințelege nimic?

Am scris „Jazz cu fructe exotice” în așa fel încât mesajul să ajungă la toată lumea. Cartea îndeamnă la observație și la introspecție și cred că oricine citește romanul de la cap la coadă, va avea un subiect în plus de analizat, se va cunoaște mai bine pe sine, își va pune mai multe întrebări existențiale și va găsi răspunsul la altele dintre ele. Și un cititor înrăit dar și unul mai puțin cunoscător va înțelege și se va regăsi în cel puțin un pasaj din carte. Recomandarea mea sinceră, totuși, este ca, indiferent de nivelul de cultură literară pe care îl deține cititorul cărții mele, să aibă o vârstă de cel puțin 16 ani.

Ce părere ai despre lumea care nu citește?

Orice operă literară oferă șansa cititorului de a pătrunde în mintea creatorului. Cine citește, are acces la o mult mai mare diversitate de perspective, de sentimente, de informații, de experiențe… Cei ce nu citesc, n-au parte de această deschidere.

Ți-ar plăcea ca într-o zi să îți vezi povestea sub forma unui film?

Da. Mi-am imaginat în dese rânduri varianta ecranizată a cărții mele. Am încropit chiar și o listă de melodii care s-ar potrivi anumitor scene. Șansele vin și pleacă și, când nu ești atent, poți să ratezi șansa vieții tale, însă nu pot decât să încerc, să mă străduiesc să fac imaginația realitate, și, evident, să mă las condusă de drumul vieții.

Te consideri lipsită de modestie în general? Sau succesul pe care l-ai avut până în prezent scuză orice?

Nu mă consider o persoană îngâmfată, mai ales că am tendința să pun fericirea oamenilor pe care îi iubesc deasupra fericirii mele, și mă dedic lor cu totul. Dar nu mă consider nici o persoană modestă, pentru că nu mă sfiesc să vorbesc deschis despre calitățile mele. Însă la fel de deschis vorbesc și despre defectele mele. Când las oamenii să mă cunoască, mă străduiesc să le arăt cine sunt eu, cu bune și rele, de la un capăt la altul, și, în final, este decizia fiecăruia dacă ajunge să mă îndrăgească sau nu. Până la urmă, cine mă apreciază, mă acceptă așa cum sunt, și mă prezint în fața tuturor de-a dreptul, cu tot bagajul, toate experiențele, toate cunoștințele, toate eșecurile și succesele, toate dorințele, visele, abilitățile, stricăciunile sufletești pe care încerc să mi le tencuiesc în fiecare zi, toate poeziile și glumele și invențiile și dramele, un complex artistic înglobat într-un nume simplu.

Luiza Maria