Interviu Adius Chirlejan: kinetoterapeutul vedetelor bistrițene

0
198 views

Cristinel Adius Chirlejan este un doctor kinetoterapeut din Bistrița. În 1996 a absolvit facultatea de medicină, iar apoi a lucrat 10 ani în învățământul special. În 2009 a înființat, împreună cu fratele său, cabinetul ,,Physiokinetic” care se ocupă cu recuperarea oamenilor cu deficiențe locomotorii și nu numai. Astăzi este un om împlinit, având atât specializare de medic, cât și de profesor. El spune că nu ar schimba nimic în viața sa și nu regretă alegerile făcute. Este pasionat de sport, medicină și animale, este un om bun la suflet, un părinte ,,de gașcă” și, mai presus de toate, un medic model și competent.

Î: Cum ați ajuns în stadiul de a avea o clinică personală?

R: Eu lucram de foarte mult timp, dar nu la nivel așa de mare. Întotdeauna mi-a fost frică să trec la un nivel mai avansat,pentru că eram destul de conservator. Fratele meu, fiind mai mic cu aproximativ 11 ani, la îndrumarea mea, a făcut și el aceleași facultăți și a venit cu ideea să facem un business privat. El, în inconștiența lui, eu fiind conservator, am mers pe mâna lui, în prima fază eu cu ale mele cunoștințe și el cu entuziasmul. Și a fost ok, din acest punct de vedere. Am început cu una-două cămăruțe foarte mici și am mers pe o progresie logică. Nu ne-am dorit „mâine”. Toată progresia a fost în ani de zile. Firma a apărut în urmă cu 9 ani. În prima fază, cu barierele iminente, am avut tot felul de obstacole și de probleme. Până să ajungă lumea să te cunoască, trebuie să demostrezi ca să poți să ceri. Ne-a fost destul de greu, dar e ok.

Î: Ați observat o evoluție a atitudinii oamenilor în ceea ce privește kinetoterapia?

R: Evident, nici nu se pune problema. La început nici nu se știa. Pe pacienți nu poți să-i acuzi, pentru că e o anumită lipsă de cultură, din punct de vedere medical, în ghilimele spus „cultură”. Nu au de unde să aibă informațiile pertinente, dar veneau și ne spuneau medici: „Ce ai terminat?”. „Fizio-kinetoterapia, medicina”. „A, disciplina aceea cu câinii”. Aici se punea problema pentru că era o lipsă de informație în cadrul specialiștilor medicali și atunci clar, a fost mult mai greu să demonstrăm că practic, e ceva util și ar trebui să fie cireașa de pe tort, pentru că toate disciplinele medicale trebuie să trimită către recuperare medicală și invers. Mecanismul de feedback trebuie să fie clar și interdisciplinar. Da, a fost greu la început. Foarte greu. Acum lumea știe despre ce e vorba.

Î: Cum vă simțiți știind că atâtea personalități vin să se recupereze aici?

R: Nu e vorba de personalități, e vorba de pacient. Pacientul îl tratezi la fel. Pe mine nu mă interesează numele lui, nu mă interesează funcția lui, pentru că îl tratez la fel. Oricum am o mare problemă cu numele proprii: pot să mă întâlnesc cu pacientul de nu știu câte ori, îi analizez situația medicală, dar nu știu cum îl cheamă. Eu tratez cazul respectiv. Ne încântă că multă lume are încredere în noi. Am avut și experiențe negative, în sensul „Știi câți angajați am eu? Știi cine sunt eu?”. Nu, dar nu mă interesează, pentru că omul e tratat la fel. Și asta te încântă pe tine, rezultatul la oricare pacient: că e o mare personalitate sau că e o persoană necunoscută. Doar că persoana cunoscută ne face și pe noi mai cunoscuți, atât. Deja e o formă de marketing, încât clar că merge mână în mână. Dar pacientul e același.

Î: Ați avut vreun pacient cu un caz mai deosebit?

R: Cazuri deosebite sunt în permanență. Acum, la expriența noastră, ne incită cazurile care sunt mult mai grave. Am avut pacienți care au stat în comă, din cauza unui accident rutier, să zicem, câte o lună și jumătate, după care i-am preluat fără nicio funcție motorie sau senzitivă, nu puteau să facă nicio mișcare. Pacienți tineri, pe care i-am luat cu disfuncții neurologice marcante,de la zero; în prima fază poate chiar ambulator la ei acasă, să-i aduci așa sprijiniți la centru și să-i faci, practic, să alerge, să conducă, să-și reia viața din toate punctele de vedere. Alții au fost loviți de tren, dacă li s-a oprit mașina pe linia ferată, de exemplu. Vă dați seama cam ce dizabilități apar acolo, sau ce disfuncții pot să apară. Mai sunt persoane despre care nu se știa dacă vor trăi, se punea problema de funcții vitale. Acestea sunt cele mai incitante. În rest, te bucură, practic, orice realizare. Ceea ce te face să mergi înainte e faptul că faci bine. Clar, trebuie să fie și partea materială, în momentul în care e o parte de business, mai ales de medicină privată, dar nu poți să o faci fără să fii încântat și fără să fie un hobby meseria ta.

 

Î: Ce alte hobby-uri mai aveți în afară de sport? Ce bucurii găsiți în viața de zi cu zi?

R: Mă bucur din orice lucru mărunt. În general sportul îmi place foarte mult, orice formă de sport, și animalele. Eu mă înțeleg poate mai bine cu animalele decât cu oamenii, e absurd. E foarte greu de comunicat cu oamenii, chiar încercăm să-i înțelegem, dar eu, lucrând de luni dimineața de la 8 până vineri seara la 8, undeva sâmbătă-duminică vreau să am câinii mei lângă mine, ca o formă de relaxare, să nu mai văd un om *râde*. E un alt hobby. Îmi place să călătoresc, sunt foarte multe. Sunt un fan al fetelor mele. În prima fază le urmăream, mă duceam peste tot, eram și cu lotul sportiv la națională. După aceea m-am retras, pentru că era treaba lor. Dar și acolo îmi plăcea foarte mult. Oriunde mergem ne dezvoltăm. Găsești hobby-uri în tot ce faci.

Î: Cum vă simțiți dumneavoastră într-o familie de sportivi, știind că și fetele dumneavoastră practică karate?

Foarte bine. Practic ceea ce au început nu au început ca și sport de performanță. Importantă e mișcarea aici, din toate punctele de vedere. Georgiana a avut anumite probleme la naștere, la un moment dat a avut și o formă de astm, iar eu am ales, pe lângă toată terapia, medicamentația și tot ce trebuia din punct de vedere medical, să practice un sport, pentru respirație eficientă. Și atunci am zis că artele marțiale ar fi bune pentru ele, iar la vârsta de 4 ani fetele au ajuns într-un dojo în care nu le-au interesat nimic din punct de vedere al performanțelor sportive, am avut alte obiective. În schimb, de 15 ani de când practică s-au dezvoltat din toate punctele de vedere și… era destul de greu. Au început de mici și, fiind un sport destul de greu, ele au rămas singurele din generația de acum 13, 15 ani. Pentru că erau n-șpe mii de frustrări. Toți prietenii mergeau la un chef, tu trebuia să fii în cantonament, la competiții, iar ei atunci te sunau să știi ce bine se distrează. Părinții au rolul bine definit la un moment dat, când trebuie să îi motiveze pe copii să meargă înainte ca să se formeze și să poată lua decizii. Noi ne-am retras când ele au luat deciziile și au fost capabile să meargă înainte. Toată lumea știe că nu se poate decât sport sau școală. Ideea e total greșită pentru că la început mergeau la toate olimpiadele foarte stresate, iar odată ce au intrat în competiții au început să se concentreze, să se organizeze și să devină mult mai ușoratât din punct de vedere sportiv, cât și școlar. De exemplu, Cris a fost anul trecut singura sportivă în top 10 care a fost premiată atât la nivel sportiv cât și școlar. Toți erau ori cu școala, ori cusportul, ea a fost singura pe secțiune dublă. Amândouă s-au dezvoltat. În prima fază poate eram considerați părinți aberanți, dar când ele au văzut toate acumulările din spate și-au dat seama că am avut dreptate.

 

Î: Ce ne puteți spune despre terapia prin artă? Ce completează ea în terapia tradițională?

Se completează. Eu, la Liviu Rebreanu, printr-un prieten foarte bun, profesorul Șerban Terente, eram la cercul ,,Asterix”, celebrul cerc ,,Asterix” care a existat ani de zile. Aveam condiții mult mai grele, dar ne-au dezvoltat extraordinar. Adică am luat mai multe premii atât naționale câtși internaționale, până la premiul 1 ,, Cântarea României”, care era un fel de Eurovision românesc.Ne-au dat atunci 2 săptămâni la Năvodari, la tabărainternaționalăpentru copii, era tare pentru noi atunci. Ei, era o vreme unde nu erau așa multe libertăți. La un moment datnu s-a anunțat un spectacol în sala profesorală. Pe atunci eraSanda director, domnul profesor Sanda, de matematică. A intrat val vârtej în sala festivă să ne spună să întrerupem tot. Și a ieșit un fel de manifest-protest cu brichete aprinse, gen cenaclul ,,Flacăra”. Era foarte greu să te manifești, nu eram împotriva profesorilor, eram împotriva unui sistem, iar profesorul nostru Șerban Terente și-a luat chitara. Se pricepea la chitară, teatru, grafică… era un om polivalent; și-a luat chitara și a avut un speech de genul: „chiar dacă s-ar putea să fie ultima mea oră la Liviu Rebreanu, haideți să cântăm împreună, haideți să ne simțim bine”. A ieșit un moment foarte frumos, toți elevii din sală au început să cânte, iar singura reacție a domnului director a fost: ,,Ieșiți afară!”. Îmi pare rău, poate o să audă chestia asta, dar… ăștia suntem, ăștia eram, asta era forma noastră de a avea pantalonii rupți, că nu puteai avea așa ceva, nici vorbă de a fi rebel, vezi-Doamne. Trebuia să găsești o formă inteligentă de a fi rebel, au fost vremuri frumoase.

 

Î: Despre copilăria dumneavoastră ce ne puteți spune?

Era foarte frumoasă. Nu aveam calculatoare, nu aveam atâtea informații, dar adevărul e undeva la mijloc. Eu nu sunt sentimentalist din punctul ăla de vedere: ,,Ce bine era pe vremea mea”. Au fost lucruri mult mai bune și lucruri mult mai rele. E bine să te adaptezi și să mergi în progres, dar ca și copilărie… au fost năzbâtii, prostii în ghilimele, totul a fost legal… ba nu, ne-a luat odată poliția, am fost și infractori. Veneam de la un spectacol tot cu Aster de la casa de cultură, evident după ce terminam trebuia să facem chef, băieții au așteptat la mine să mă schimb și s-au apucat să cânte până m-am schimbat. S-au nimerit sub geamul șefului poliției. Imediat a apărut duba, ne-a luat pe toți, ne-a dus la poliție… nu a fost mare filosofie.

Î: Ce le-ați recomanda tinerilor care vor să își creeze o cale în viață?

Să își urmeze calea lor. Fetelor mele le spun: ceea ce fac, să facă din plăcere. Mi-ar plăcea ca măcar una dintre ele sa mă urmeze, pentru că nu le-ar fi așa de greu precum mi-a fost mie, ar avea o bază formată, dar să le placă. Nu o să intervin niciodată în traseul lor și să le direcționez, pentru că degeaba faci ceva ce nu îți place deoarece nu îi valabil din punctul meu de vedere. Orice faci în ziua de astăzi, dacă te duci pe nivel profesionist n-ai cum să nu reușești, dar important e să faci cu plăcere. Clar că părinții au un rol bine definit în orientarea adolescentului și în direcționarea lui, dar nu definitivă.

Î: Ce ați învățat din domeniul ăsta, practicabil în viața de zi cu zi?

Să fii bun cu oamenii. Aici vin oameni cu probleme multiple, nu știi niciodatăcând ajungi însituația lor, roata se poate întoarce oricând. La interviurile pentru joburi, de fiecare dată erau întrebările mele preferate, ce îi faci pacientului când vine în cabinet? Și toți începeau cu îl iau la întrebări, îi fac anamneza, îi fac… Nu. Îi ridici privirea. Pentru că un pacient când vine la un medic vine cu privirea aplecată, aruncându-se în necunoscut. Practic vine stresat. Tu, dacă prin abordare obții colaborarea cu el, imediat îi ridici privirea și observi că are altă atitudine. Lucrând cu factorul uman trebuie să fie foartemultă psihopedagogie în meseria asta. La asta m-au ajutat examenele în învățământ.Nu poți să fii de piatră. Pacienții vin cu probleme multiple, te consideri de fiecare dată norocos și te împing mai departe când ai senzația că îți e greu.

Î: Cum se armonizează echipa clinicii?

Echipa trebuie să fie ca o familie. Sistemul de lucru e total diferit. Fiecare trebuie să fie o rotiță din angrenaj. Fiecare rotiță trebuie să funcționeze bine pentru ca angrenajul săfuncționeze bine. În același timp, dacă o rotiță lipsește, poate fi înlocuită de alta. Fiecare trebuie să își știe rolul. Ideea e că noi chiar ne simțim bine la lucru pentru că fiecare e profesionist și își face treaba. Nu trebuie să stai după cineva, nu e cazul.

Î: Ce mesaj aveți pentru cititorii revistei ,,POV21” ?

Le mulțumesc pentru interesul față de mine și să aibă succes în continuare, să se dezvolte cât mai frumos, pentru că avem nevoie de un viitor, iar viitorul e creat de ei.

Horea Emilian