Despre paradoxul unui prezent incert… sau viziunea mea puerilă

"în Păreri și opinii/Texte" by

Sunt un copil melancolic prins în dinamica unei lumi care pare să se schimbe constant în raport cu nevoile afective ale omului și care stagnează când se deschide subiectul evoluției. Pare că e tot mai dificil să adoptăm un surâs la gesturile inocente ale copiilor, când ne este captată atenția la planuri de viitor (de cele mai multe ori supraestimate) sau regrete din trecut. Nu am niciun răspuns la marile întrebări care vizează condiția umană și nu știu de parte cui să fiu când e vorba de alegeri prezidențiale. Am întrebări la care nu mă aștept să găsesc răspunsuri și am învățat să mă bucur de zilele cu ploi.

Se promovează tot mai mult importanța prezentului, să ne bucurăm de el sau, cum ar spune adolescentul neinițiat, „Carpe diem!”. Ideea în sine promite multe și e primită de oameni cu entuziasm. Problema este că dispare în momentul în care ar trebui să o îmbrățișăm, adică acum! Nu e nimeni de condamnat pentru că nu ne învață nimeni asta în copilărie, când e ușor să asimilăm informații, sau în facultate, când ne propunem să „învățăm cât mai multe lucruri” și când trăim cu impresia că avem în față o grămadă de oportunități. Poate chiar avem și cu siguranță suntem o generație norocoasă din multe puncte de vedere, dar suntem, de asemenea si generația prinsă la limita dintre mentalitatea conservatorilor, cu urme de comunism și mentalitatea de acum, care a crescut prea repede și care a refuzat să mai înțeleagă unele valori păstrate de părinți și bunici, din teama de a fi percepuți plictisitori.

 

 

 

Mă obosește viteza cu care se schimbă trendurile de pe-o zi pe alta, mai tare decât o zi de pus cartofi. (Le-am trăit pe amândouă, știu despre ce vorbesc). Paradoxul e că aceste schimbări mă epuizează chiar dacă încerc să le evit, să nu mă las copleșită, să nu mă simt bătrână dacă nu îmi cumpăr din mall haine din colecția de primăvară. (Asta am reușit să fac fără eforturi, totuși). Poate e nepotrivit și locul de la care am așteptări de om liniștit care tace în mare parte din viața lui. Clujul te obligă să vorbești în fața străinilor și nu poate fi tăcut decât, cel mult, în 1 ianuarie. Orașele tind să mascheze unele aspecte importante și îngrijorătoare prin publicitatea care îți captează inevitabil atenția. Orașele ne fac ignoranți. Cred că e un mod meschin și crud de a distruge empatia din om. În aglomerația lui îți elimină treptat sensibilitatea și te face să crezi că nu e important să îi dai o mână de mâncare sau să-i zâmbești omului care e căzut pe o margine.

E trist că ne trec zilele fără să oprim timpul și să facem ce ne place; o oră, câteva minute, ar fi destul. Poate la bătrânețe (pentru cine le apucă) o să știm să zâmbim și să ne dăm timp de tăcere, o oră, câteva minute, dar nu o să fie prea târziu?

Ieri dimineață m-am bucurat să-mi văd strada, încă adormită, la răsărit și acum mă cuprinde o veselie nostalgică văzând că am curajul să vă arăt ce cred. Cred că așa ar trebui „trăită clipa”.

Prezentul rămâne un paradox, așa cum zilele petrecute acasă rămân sfinte.

Alina Bora

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*